Mireasmă [45]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mireasmă
(roman)
*
Mă pregătisem să citesc un roman și când colo: povestire scurtă. S-a terminat în câteva pagini, ea îmbrățișând soba încinsă cum nu îmbrățișase niciun bărbat până atunci. Mai citesc două-trei povestiri, ziceai că stau cu Cehov de vorbă, tot în Basarabia era acțiunea. Și e bine, e foarte bine să ai o țară de scriitori în limba ta. Să fie tot mai diverși și mai buni și mai încăpători. Să te umple cu toții de limba română, de autenticitate, de modul lor atent în care scriu, de sufletul lor mare, frumos, bogat în virtuți. Că dacă ai tu din plin, au și personajele tale. Că dacă tu nu vezi, atunci cine? Și dacă nu acum, atunci când să mai scrii și să intri în marea lume a literaturii universale? Chinezii, migăloși, scriu litere pe care trebuie neapărat să le studiezi. Oricum ar fi limba, când știi grafia parcă te simți acasă. Dar când intri în arabă, intri în hieroglife. Până ajungi la înțelesuri ai nevoie de grafia limbii. Și noi, cum ne grăbim, vrem ca grafia să fie asemănătoare, pentru ca să trecem la cuvinte, să trecem la fraze și nu să stăm la litere. Dar literele, adesea, au nevoie de studiu și trebuie să ai timp pentru un astfel de studiu.
Două ore a fost luată lumina și toate au fost moarte. Tot ce e în computerul meu era un cavou, pentru că n-aveam lumină. Degeaba ai lumină la priză, dacă n-ai lumina lui Dumnezeu în tine. Ca să scrii teologie trebuie să fii umplut de El cu lumina Lui. Nu merge cu mofturi, nu merge cu glumițe, nu merge cu falsuri grosolane. Dacă n-ai, nu ești. Și asta e sigur! Dar mă-sa dorise să îl facă și pe el Preot și a făcut tot felul…și a ajuns. Și după ce-a ajuns, s-a plictisit. Și el și mă-sa! Ca să vezi și tu, Auroro! De ce, fa, îți pare rău acuʼ?! Că eu, zise ea, credeam că o să câștige mai mult, că toată lumea o să-l vadă bine, dar are numai probleme…Și problemele, degeaba că ești Preot, nu fug de tine, ci parcă tot vin spre tine. Și ești întrebat, ești răstălmăcit, ți se impută, ți se cere, ești provocat…
Culturnicul o trimisese pe Cati! Auzise că ăla dă la Doctorat, că are nevoie de liniște, și a venit Cati să strige sub geam minute în șir. Că o apucase iubirea pentru el și nu mai poate, că nebuneli de-ale ei. O trimisese să ia trenul, să vină, să îl găsească acasă, să spună ce-a zis și ce-a făcut, pentru că avea el nevoie de râsete. Ce să faci, ăsta e nivelul! Când te ții toată viața de răutăți, de îmbârligături, de țățisme, le aduci la oraș cu tine, le exporți. Dar tu, nu, te dai de om religios, de cuminte, de arogant în țâfnoșenia ta! Vorbești rar, apăsat, că așa ai văzut tu că se face. Nimeni nu îți știe ambitusul de batracian, de orăcăitor. Dar noi, care te știm, știm ce ochi de drac ai, știm cum te aprinzi ca racul, cum le zici ca la cotorga, pentru că ăla ești tu! Și după ce și-a jucat rolul, ca și când n-ar fi existat, Catiușa a devenit istorie, a intrat în insectarul memoriei și acolo a rămas, în acul ei care o ține bine în pluta albă. Și că i-a zis el că plagiază, ceea ce fac mulți, și n-a putut să recunoască. S-a făcut foc și pară, i-a întors spatele pe Facebook ca o doamnă de companie, după care au dat ochi în ochi la un târg de carte. Și ăla s-a uitat în ochii lui, dar traducătorul (că traduce pe oricine, asta e!), ars la privire, a întors fața, pentru ca să nu mai zică nimic.