Mireasmă [51]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mireasmă
(roman)

*

Dacă renunți la microscop, la vederea de adâncime, nu vezi pe nicăieri măreție. Cei care confundă fețele cu operele oamenilor, cred că a privi fața cuiva te exonerează de citirea operei lui. Dar înțelegerea operei mele te duce la înțelegerea feței mele, care îți poate spune multe despre mine, dacă începi să mă iubești, pentru că începi să mă înțelegi. Și eu, la rândul meu, intrând în relație cu tine, încep să te iubesc tot mai mult pe măsură ce te înțeleg, pe măsură ce îmi dărui motivele clare de iubire. Și iubirea se naște din sinceritate, din loialitatea pentru crezurile personale, din munca ta de zi cu zi pentru a fi tu însuți.

Vorbeam cu el despre toate și, când surâdea, știam că sunt pe aceeași lungime de undă. Un anume surâs, o anume luminare interioară a feței, care se năștea de la sine. Când nu îi plăcea ce îi spun, când nu era de acord cu mine, încerca să fie cerebral, reținut, să nu aibă gesturi vizibile, deși nu îi reușea această strategie, pentru ca să nu mă irite interior. Dar eu înțelegeam, tăceam, uneori mă durea faptul că nu mă înțelege, că nu merge cu mine mai departe, în modul meu de a vedea lucrurile – căci acest mai departe ar fi fost reala lui împlinire, aceea pe care i-o doream din tot sufletul –, pentru că el avea perspectiva lui deja trasată, ca un țarc din care nu dorea să iasă. Și-ar fi dorit, o, și-ar fi dorit multe!, dar nu avea curajul să creadă în ieșirea lui din lumea lui strâmtă. Și când s-a depărtat de mine și de prietenia mea, pentru că eu am vrut, se pare, mai mult decât el era în stare să accepte, căsătorindu-se, a început să își extindă lumea în mod timid, să o facă paralelă cu a mea, să mă imite într-o anume măsură, dar prin care să nu se intersecteze cu mine tot timpul. Pentru că a vrut să îmi demonstreze, ca și alți prieteni ai mei, că poate să fie pe cont propriu, că el poate avea proiecte de viață, chiar dacă nu de gigantismul pe care i-l doream eu.

Da, eu știam că ei pot! Că ei au potențe! Pentru că de aceea am mizat pe ei, de aceea i-am îmbrățișat, i-am atras lângă mine! Le doream specializare teologică înaltă, să scriem împreună, să slujim împreună, să avem proiecte teologice și literare de anvergură. Dar n-au putut să iasă din lumea lor! Au fost prizonierii propriilor lor familii, propriilor lor obiceiuri. Au zis să facă mai puțin sau deloc, să își bată joc de potențele lor, să se rateze cu bună știință, așa cum un sinucigaș intră cu mașina într-un cap de pod, deși e un profesionist în ale șofatului. Și ce ai putea să spui în predica de la Înmormântare despre un astfel de om, care a renunțat la sine tocmai când avea toate datele succesului în viață? Să ceri copiilor tăi să facă ceea ce tu nu vrei să faci e un lucru jalnic, e o impostură crasă. Și, cu toate că ți-ai dat seama că ai greșit drumul, a merge pe el, pe câmp, la nesfârșit, când tu trebuie să ajungi în marele oraș, e iarăși sinucidere interioară. Căci știi ceea ce trebuie să faci, dar nu ai curajul să îți începi reala ta viață. Și, fără acest curaj, nu te poți depărta de erorile tale, nu îți poți recâștiga demnitatea, nu poți să privești la realul tău drum, pentru că ești pe arătură de ani buni.