Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [53]
Imnul lui Picu Procopie Pătruț elogiază un Monah sfânt pe care l-a născut Ardealul, necanonizat încă, dar care a fost propus pentru canonizare în 1948 ca „sfânt național”[1]. Numit „«Anton Pann al Ardealului» [de Nicolae Cartojan], a fost un călugăr, imnograf, imnolog, caligraf, copist bisericesc, miniaturist, poet și misionar”[2]. Deși a intrat în monahism, nu a trăit într-o Mănăstire, ci a ales să fie misionar.
„Țărăn la origine, a fost în contact cu pătura socială inferioară și cu cele două instituții educative tipice ale acesteia, anume Biserica (respectiv Mănăstirea) și școala națională. A fost obișnuit cu un trai auster, iar viața lui a constat din rugăciune, cântare, post și binefacere. Munca sa a urmărit răspândirea învățăturii moral-religioase și a dragostei creștine. Serile și le-a petrecut de obicei în tovărășia sătenilor, care au venit la el pentru a-i asculta povețele și cântările religioase sau pentru a discuta în comun problemele vieții în lumina învățăturii și a spiritului creștin. A fost un autodidact cu o rară vocație de misionar. Bibliofil fiind, a obținut cărțile tipărite în celelalte provincii românești cu ajutorul oierilor care practicau transhumanța. Biblioteca sa a numărat peste 200 de volume (un număr rar întâlnit mai ales în mediul rural în acea epocă) și a inclus toate Bibliile tipărite în spațiul românesc până la acea vreme, precum și Biblia de la Petersburg (1819). Bibliile sale le-a însemnate și ilustrat cu o mulțime de miniaturi. A fost un copist cu vocație” și „de le el au rămas 30 (40 după altă sursă) de volume de poezii și de proză. Cu o tematică predominant biblică (transpuneri ale evenimentelor din Vechiul și Noul Testament, precum și din scrierile hagiografice sau sărbătorile creștine cele mai importante), viersurile sale au fost închinate principalelor praznice ale Bisericii”[3].
În Imnul lui Ioan Alexandru, este portretizat astfel:
Acum e ceas de șezători pe sate, serile-s limpezi /…/
Acum apare Picu Procopie Pătruț
La șezători când toate-n liniște s-au cufundat
În noapte, de la Sibii în strai
Apostolesc își sângeră umbra
Peste sate. Cu un suman
De podobie gros și șapca monahală scoasă,
Pletele se revarsă de umeri mai în jos și barba
Blândă picură duioasă. Chipul cu ochii iuți
Aprinși vizionar mlădiu și alb la-nfățișare
Cu testamentul [Noul Testament] de la Bălgrad în desagi și cu
Opinci de șarpe în picioare. Dă sara
Bună și cuviincios
Ia loc în fruntea mesei la făclie
Și-ncepe ceasul nostru cel mai drept
Căci povestim trecutul ce-o să vine. Graiul curat
Își taie-ndată vad din om în om și fața după
Față, le luminează un dor înlăcrimat, trimes
Ca dar la noi de dimineață.
Picu Pătruț își scoate, de sub pieptarul
Roș, înscrisul său cu mâna sa pribeagă
Când maicile își spânzură de furci un fus anahoretic
Din desagă. Și-ncep să cânte-ncet cu toți din
Cântecele-aduse peste munte, din mănăstirile
Din Românimi, pe turmele de oi și de cornute.
Cântările acelea cu clopote străvechi, și
Zvonuri mesianice de limpezime
Din Maramureș rupte din păduri, din loc
În loc purtate în vechime. /…/ Cântă
Muierile torcând fuiorul lor, bătrânii lăcră-
-Mează lângă vatră, bărbații împrejurul
Pătruțului Păstor, deprind să-și frângă inima
De piatră. /…/ Picu
Pătruț profet din casă-n casă
Gură la gură, a sângerat prin marile zăpezi
Până la cea din urmă picătură.
Este, neîndoielnic, în aceste versuri, icoana unui alt Sfânt al neamului românesc, care și-a trăit viața risipindu-se în munca pentru alții, pentru luminarea și înțelepțirea și păzirea lor în credință și în sfințenie.
[1] Cf. Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 435-436, apud https://doxologia.ro/cuviosul-procopie-picu-patrut-misionar-carturar-autodidact-poet-ascet-mijlocul-lumii.
[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Procopie_(Picu)_Pătruț.
[3] Cf. Ibidem.
A se vedea și: https://www.mixcloud.com/teatru-radiofonic/procopie-picu-patrut-oprea-patrut-mirosonitele-2008/.