Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [54]

În Imnul lui Mihai Eminescu, Alexandru vorbește despre „Eminescul Sfânt”, nume pe care au început să i-l dea, la scurt timp după adormirea lui, poeții postromantici și simboliști (Traian Demetrescu, Ștefan Petică, Ștefan Octavian Iosif) și alții după ei, între care și Arghezi – după cum am arătat altădată.

Ioan Alexandru a studiat atent lirica lui Eminescu și a predat la facultate cursuri despre opera lui (cursuri care, din păcate, nu ne-au rămas, nici măcar din notițele studenților – la noi nu au oamenii obiceiul să tezaurizeze ceea ce este de valoare și acesta e un mare păcat al românilor). De aceea, în versurile imnului său, Alexandru împletește date din viața poetului (și acelea înțelese subtil) cu semnificații culese din lirica lui Eminescu. Și își începe imnul prin descrierea unui peisaj cu semnificații simbolice și mistice, așa cum am arătat altădată că a făcut Eminescu în mai multe poeme (precum Scrisoarea I, Melancolie, etc.):

Multe-s de spus despre poeți și adesea
Sărac pare cuvântul a-i rosti. Apare însă
Focul peste grai și-l ține strâns sub flamurile sale
Se-nchide valea și pe munți clipesc luminile
De înserare. Începe clopotul de pe pământ
Când sus în bolți se pune lumânare. S-a stins o zi
Și-ncepe alt urcuș spre zorii zilei care o să vină
Și începutu-i seara când vremile se-ntorc
Și focul sfânt în candelă s-anină…

Sublinierile îmi aparțin: „luminile de înserare” sunt luna și stelele care răsar și care lui Eminescu îi rememorau cosmogeneza. „Sus în bolți se pune lumânare”, acea luminare (cu sensul de luminător) despre care am vorbit de mai multe ori în această carte și care aici poate fi luceafărul. Mai spune și în alt poem: „Lin candelele /…/ se aprind pe boltă” (Amurg), adică stelele. „Și începutu-i seara” – începutul lumii – nu numai în versurile lui Eminescu, ci mai ales în Sfânta Scriptură: „Și a fost seara și a fost dimineața” (Fac. 1: 5, 8, 13, 19, 23, 31).

Eminescu este dintre cei „crucificați în razele de lună”. El a copilărit edenic „prin țara asta coșniță de rai, [în care] albinele cu aure-l/ Încunună” și „un îngere/ Se-apropie râzând, pe fața lui și-ntocmai va rămâne/ Senin de-a pururi blând și luminos”. Nu pesimist, nu nihilist, nu întunecat, nu apostat (așa cum l-a prezentat aproape toată exegeza literară, mai mult din necredință și rea-voință decât din lipsa putinței de receptare corectă), ci blând și luminos!

Și când a crescut, Eminescu a cutreierat țara, cu trupele de teatru: „drumul urmează prin Patrie apoi, de-a lungul/ Și de-a latu-n cimitire și pe cei vii sub steagurile lor/ Să îi răscoli în noapte după mire [Mirele Hristos]. Să bați/ Din poartă-n poartă-n poartă și din om în om cu-acest toiag/ Senin de sărbătoare învlăstărit în crin împurpurat/ Să fie gata iarăși de plecare. Te văd/ Prin țară priveghind plecat/ La Blaj sub tei pe dealul spre câmpie/ Slăvind descoperit extaziat că te-ai născut/ În sânge c-o solie. Să-i poți striga din neamul tău/ Pe toți, martiri, eroi în cete milioane/ În sumănici de lână țăranii_[,] voievozi/ Cu steaua bourului în coarne. Mușatinii/ Și Basarabii sfinți, martirii Transilvaniei departe/ Însămânțați de-o roată-n univers s-aducă roadă-n/ Bradzele deșarte. Mircea și Horia/ Mihaiul cel viteaz de-o agerime nelumească/ Împlântă steagul palid [luminos, strălucitor] trinitar/ În creierul carpaților să bobotească/ Ștefan cel Mare voievodul sfânt a fost Mihai/ Lumină pentru tine”.

Și după cum se observă, Alexandru a remarcat sensibilitatea lui Eminescu față de tot ce este sfânt în neamul românesc. Și, fiind astfel, ar fi fost cu neputință să rămână ignorant și indiferent față de Izvorul sfințeniei și a toată jertfa eroică, față de Dumnezeu și de Sfinții Lui:

Moldova Sfântă
Mireasă din vechimi și maica noastră
Sufletească. Din Transilvania străbunii mei,
Sub copuri mari de paie din Maramureș trec
Prin trecători ca păstrăvii-n șuvoaie
Din Peri și Cuhea ctitori pribegesc
Cu manuscripte-n străiți și ferăstraie
C-o limbă încă zuruind sub zori
Rotacizau[1] sub roțile de care
Pe piei de animale un înscris
Cu iz roman de geți în creștinare;
În dric [car, căruță] pe Evanghelii în desagi
Coconii șăd pe fân și se răsfață
Și boii trag biserica pe roți
Prin roua codrilor de dimineață_[.]
Pe steaguri împlântate în bote bătrânești
Din in urzit în serile de vară
Se-aude-un corn de bour buciumând
Să se aprindă stelele pe țară_[.]
Mucenicind pe calul său roșcat
Gheorghe cel sfânt cu lancea într-o mână
Se razimă cu cotu-n Dumnezeu
Să biruiască racul [șarpele, balaurul, dracul] din fântână [iad]/…/
Acestea toate
Eminescul sfânt, văzutu-le-a în firea sa adâncă /…/

Toată lupta de veacuri a românilor pentru păzirea credinței, a Bisericii și a sfințeniei a înțeles-o firea adâncă a lui Eminescu. Încât nu avea cum să devină un peregrin filosofic între Platon și Kant sau un budist, așa cum au încercat să-l portretizeze cei care ar fi trebuit să scoată adevărul la lumină și nu să-l teleporteze în spații cu totul reci și străine de gândirea lui profund luminoasă în adâncimile ei neaccesate sau neintuite de cei interesați mai mult de gloria lor vană decât de adevărul poetului.

Iar dragostea lui pentru natura terestră și pentru cea cosmică a fost izvorâtă tot din sentimente creștine:

Ca firea sa slăvind vizionar, zidirea-ntreagă-n
Horă s-o cuprindă. /…/ E-același plâns
Lăuntric grăitor, aceeași milă tainică și sfântă
Pentru pălirea stelelor în zori și pentru pelicanul ce cuvântă
Pentru păstorul răstignit în ploi.
Și pentru vulturul acolo în tărie
Și pentru fluturii ce nu mai sunt
Și pentru pruncii care or să fie…

Acea milă pe care Eminescu mărturisea că a învățat-o de la Hristos Dumnezeu, din pruncie: „Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?/ El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii/ Și din noian de ape puteri au dat scânteii,/ El zeilor dă suflet și lumii fericire,/ El este-al omenimei izvor de mântuire:/ Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i,/ El este moartea morții și învierea vieții! // Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,/ Și inima împlut-au cu farmecele milei,/ În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers/ Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers”… (Rugăciunea unui dac).

---

[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Rotacism.