Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [55]
Un alt imn îi este închinat lui Gheorghe Șincai[1], savant greco-catolic al Școlii Ardelene, care a scris cărți despre limba și istoria românilor, dar a făcut și multă propagandă greco-catolicismului, evident, în dauna românilor ortodocși. Pe de-o parte, românilor uniți li se deschideau porțile învățăturii (care erau ferecate pentru ortodocși, condamnați la iobăgie și lipsă de educație instituționalizată în școli înalte de către „frații catolici”), care puteau astfel să compună cărți de studii savante despre neamul lor, dar, pe de altă parte, acțiunile lor dezbinau și îi dezbină până în ziua de astăzi pe români. E greu pentru mine să înțeleg cum oameni atât de inteligenți nu vedeau ruperea în două a neamului românesc din Transilvania prin unirea religioasă cu romano-catolicismul (petrecută la 1700).
Între cărțile scrise de Șincai, de mai mare importanță au fost: Elementa linguæ daco-romanæ, sive valachicæ (scrisă împreună cu Samuil Micu) și Chronicum Daco-Romanorum sive Valachorum et plurium aliarum nationum/ Hronica românilor și a mai multor neamuri (în latină și română).
Ioan Alexandru spune că tatăl și bunicul lui Gheorghe Șincai erau „țărani/ De lege veche ortodocși [care] citeau/ Scripturile din bunul simț din fire,/ Și-apoi când erau duși din vatra lor, atrași/ La sărbători de-o vatră mai fierbinte [a Raiului] / Se luminau cântând cu toți în cor, din/ Cântecele aducerii-aminte”: când erau luminați de har, în zile de prăznuire. Și cum „Cădelnița vărsa în/ Legănări, mireasma groasă-n ziua de/ Rusalii și Gheorghe tu cu șapte frații tăi/ Sorbeați dulceața sfintelor cazanii”.
Poetul spune că „Evlaviosul tatăl tău Ioan, te duce/ La învățătură în cetate” (la Colegiul Reformat din Târgu Mureș) și că „Fratele tău/ Ioan pierit printre curuți [luptători împotriva Imperiului austro-ungar][2] te-a dus la Cluj/ La carte luministă, pe-atunci scandau latina/ Pe-aicea iezuiți veniți în propagandă/ Fideistă” (se referă la Seminarul iezuit „Sfântul Iosif” din Cluj). Atunci s-a produs probabil trecerea lui Gheorghe Șincai la greco-catolicism (posibil tocmai pentru a putea să studieze mai departe), ajungând el însuși, mai apoi, la Colegiul „De propaganda fide” din Roma. „Când te-ai/ Întors din Roma acasă la Șamsud, Andrei/ Și Ioan și Ana [mama] se mutară, în slăvile cerești/ Adăugați la neamul pravoslavnic [dreptcredincios, ortodox] de sub/ Țară”. Cu alte cuvinte, familia lui era ortodoxă.
Alexandru îl elogiază pentru truda lui de istoric și lingvist, adunând documente importante despre istoria românilor și elaborând dicționare și gramatici românești, dar și pentru că, în 1812 a plecat pe jos de la Oradea la Blaj, „ducând în spinare saci cu documente și manuscrise. A fost primit rece de clerul greco-catolic, în rândurile căruia își făcuse dușmani când se făcuseră alegeri pentru episcop pentru Blaj, votând atunci pentru contracandidatul actualului episcop Bob. De la Blaj a plecat la Cluj, tot pe jos, pentru a cere autorizația de publicare a „Hronicii românilor …”. Cererea sa a fost respinsă, autoritățile afirmând ulterior că „opera e vrednică de a fi aruncată în foc iar autorul de pus în furci”. Șincai a plecat dezamăgit spre Oradea, unde a fost găzduit din nou de Samuil Vulcan, care i-a promis că îi va face o copie a „Hronicii …”. Totuși, după ce a terminat lucrarea, Șincai a dispărut fără ca nimeni să știe încotro a luat-o. A fost văzut pentru ultima oară în Transilvania în anul 1814, apoi nimeni nu a aflat nimic despre el, nici măcar dacă și când a murit. S-a aflat doar târziu că Gheorghe Șincai a murit pe moșia contelui Vass, lângă Košice, în Slovacia, la 2 noiembrie 1816”[3].
Poetul îl laudă, deci: „De-ar fi părinte/ Gheorghe să-mi îndrept ochiul/ Iubirii-n pulbere să vadă,/ Picioarele zdrobite de-atâta jalnic drum/ Aș istovi cuvântul în triadă. Destul/ E că te știu plecat, ieșit pe veci din râpile/ Aceste, că mâna ți-e-nnodată pe-un toiag/ Ce-a înflorit aaronic fără veste. Că ești/ Cuprins în hora fără grai, ce sângeră/ Pe munți și se-nfioară, de câte ori // E-un gorun doborât, când/ Se lovește trăsnetul de țară”.
Entuziasmul lui Ioan Alexandru depășește însă uneori hotarele credinței (ca și în cazul lui Șincai), crezând în mântuirea ereticilor. Dintr-un interviu cu Ioan Pintea, în 1984, pare că tindea să creadă în apocatastază, după anumite lecturi, zice el, din „Origen sau Grigorie de Nisa, cum că răul este delimitat, că ființa omenească este ontologic ancorată în bine și că nădejdea salvării oamenilor, a tuturor oamenilor, este o realitate. […] Asta-i important. Să nu-i duci pe oameni în deznădejde”[4]. Însă asta ar însemna că Hristos și Sfânta Scriptură mint când vorbesc despre Iadul veșnic. Cunoscând din experiență mistică iubirea nespusă a lui Dumnezeu, poetul a alunecat însă, spre această înșelare a apocatastazei (care explică deschiderea lui entuziastă, după Revoluția din 1989, și spre alte culte preocupate de misionarismul creștin, mai ales neoprotestante). Când diavolul nu îl poate poate apleca spre vicii și alte răutăți pe cel cuprinși de râvnă pentru Dumnezeu și dragoste de oameni, atunci își bagă coada altfel, profitând de nedesăvârșirea lui teologico-dogmatică… E un subiect sensibil, pe care nu am timp și nici nu e locul aici și nici căderea mea să mă ocup de el.
Însă Ioan Alexandru a rămas creștin-ortodox (cu o viață morală ireproșabilă) și misionarismul lui a purtat întotdeauna amprentă ortodoxă, iar această eroare nu poate să anuleze experiența sa mistică reală și nici măreția operei sale.
[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/George_(Gheorghe)_Șincai;
https://romanian-philosophy.ro/encyclopedia/sincai-gheorghe/.
[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Curuți.
[3] Cf. https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Gheorghe_Şincai.
[4] Cf. Ioan Alexandru în dialog cu Ioan Pintea, în: Imnele Transilvaniei, Ed. Renașterea, ed. cit., p. 304.