Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [57]
O serie de imne sunt adresate Țării Transilvaniei sau cetăților ei istorice, reamintind urmașilor uituci că istoria lor a fost una de luptă milenară împotriva unor dușmani fioroși, o istorie plină de atrocități comise împotriva neamului străvechi românesc din Ardeal:
Transilvania clopot mut
Limba ți s-a smuls din rădăcină
Pe când graiul tău bolborosea
La răscruce rugă pe colină /…/
Transilvania clopot înghețat
În azur icnind fără de limbă,
Smulge-mă de-aici de pe pământ
Și-n bătaie sacră mă preschimbă…
(Transilvania)
*
/…/ Numai când firea omului întreg
Devine lampă, meci de priveghere
Și-n peștera în care-a fost lăsat
Mielul se face leul de-nviere,
Și iese-afară galbăn îmbătat
În sărbătoarea zorilor de rouă
Și când lovește coada în stejari
Răspunde ceriul cu-o cetate nouă.
Astfel în veac ai răsărit și tu
Acropolă pe dealuri transilvane
Iulia Albă leul [Hristos] te-a crescut
În nopți, la foc în steaua pe sumane
Apulia[1] bolboroseai apoi
Nu se răcise dimineața încă
Și pelicanu-ajuns în Orient
Smerea Carpații de pe-această stâncă /…/
Daco-Romania te dăscăli întâi
Nălțându-te în brațele lehuze
Astfel că graiu-n sânge ți-a intrat
Și ți-a rămas nestrămutat pe buze.
Și s-a lipit de carne și de cap,
De limbă și de copotu-ntr-o dungă
Și două mii de ani au tot mușcat
Cu trăsnetul din turlă să te smulgă
L-au tras pe roată și l-au dibuit
Venind de dinăuntru în afară
Să-l mute graiul moșilor străbuni
Cu munți cu tot din gură și din țară
L-au spânzurat pe furci cu capu-n jos
Cum spânzură pământul peste lună
Și-n loc să-l fi golit de sinea sa
Umplutu-s-a de milă și furtună
Și jupuindu-i pielea de pe trup
Se zăvorî degrabă-n oseminte
Și osul sub secure când plesni
Se înălțară fluturi [Sfinți] din morminte.
Acum e liniște peste păduri.
Inima lui Horia sub grâne
Capul lui Mihai în univers
Licăre drumul Patriei spre Mâine.
Buciumele ies în zori de zi
Trase pe umeri albe de mireasă
Și când se varsă jalea lor din Munți
Miroase-a veșnicie-n fiecare casă.
(Imnul Albei-Iulia)
*
/…/ Aici în Alba Iulia i-au spus
Dealul furcilor, la cumpăna străină
Căci înainte de-a fi tras pe roți
Te spânzurau pe lemn o săptămână
Pământu-i umed încă de-atâtea suferinți
Și dimineața roua-i sângerie
Săracă țară de iobagi săraci
Și necăjiți și oameni de-omenie
Veșnică amintire celor ce-au iubit
Neprihăniți senini până la moarte
Căci din adâncurile bunului pământ
Iubirea-nvârte lumea mai departe.
(Alba-Iulia)
O istorie pe care mulți români au început să o uite, în care aproape 1000 de ani strămoșii lor au rezistat în condiții adesea abominabile și pe care Ioan Alexandru încearcă să le pună cumva pe hârtie, deși nu pot să producă decât oroare.
Și în aceste condiții, în ciuda lor, au existat destui, și între oamenii simpli, care au trăit „neprihăniți senini până la moarte”, pe credința cărora s-a zidit și s-a păzit neamul de-a lungul secolelor. Iar poetul are această convingere cu atât mai mult cu cât el însuși a văzut exemple vii de evlavie și de viață cuminte și curată, care fac subiectul altor imne. Imne dedicate unor oameni pe care i-a cunoscut Alexandru sau altora, anonimi, care întruchipează credința, cumințenia și jertfelnicia: Lelea Marie, Litanie, Ioanul Danii, Imn etc.
De la Octavian Goga și Ștefan Octavian Iosif nu a mai cântat poezia românească și nu a mai zugrăvit astfel de icoane omului smerit și truditor în taină. Ei trec în veșnicie anonimi, petrecuți de familie și de puțini oameni, dar adormirea lor e plină de lumină și ducere în Împărăția Cerurilor. Pentru că și-au asumat sărăcia, simplitatea, truda și smerenia.
Iar într-un poem, intitulat Oaia, Alexandru ascunde, simbolic, tocmai această icoană a tuturor oamenilor credincioși și truditori care duc în spate o țară întreagă:
Oaie sfântă, lacrimi mă lovesc
Când te străvăd cu turmele pe dealuri
Acolo-n Transilvani pe sub stejari
Ești răstignită-n furci de idealuri
Cu ochii verzi, profetici rotitori
Stropiți în miez cu beznă sfâșiată
Și prin spărturi se-nalță din pământ
Un miel fătat în casă-ntr-o covată. /…/
Și când bat burnițele-n Apuseni
Lâna lințolii curge prin noroaie
Dar se aprind luceferii pe firmament
Și-ți zvântă-n staur țâțele bălaie
Asudă aerul pe unde sufli tu
Crescând în lână soarele în spate
În pântece duci țara de berbeci
Și sub picioare țara de bucate
Capul oval e semn că două firi
În mila firii tale se-mpreună
Una e firea veșnicii-ascultări
Și curăția jertfei te-ncunună.
Pentru că modelul ei de viețuire este Hristos, Dumnezeu și om, care S-a făcut ascultător Tatălui până la moartea pe Cruce.
[1] A se vedea: https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Apulum;
https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Alba_Iulia.