Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [58]
Alexandru compune și o istorie a lumii vechi – intitulată Amintire –, până la nașterea lui Hristos, până când „Cuvântul S-a făcut Viață/ Și Viața S-a făcut Cuvânt[1]/ Între lumină și-ntuneric/ Perdeaua templului s-a frânt”: Cuvântul S-a făcut trup ca să ne dea nouă viață și Cel ce era Viața S-a făcut Cuvânt și S-a împărtășit oamenilor prin Evanghelie (ca Cel ce era Cuvântul) și prin Sfintele Taine (ca Cel ce era Viața). Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat și a venit în lume ca să despartă între lumină și întuneric, așa cum a făcut când a creat lumea. Pentru că înainte de moartea Sa pe Cruce S-a făcut întuneric deplin peste tot pământul timp de trei ceasuri, iar la moartea Sa s-a rupt catapeteasma templului, arătând această despărțire între lumină și întuneric.
Iar venirea Lui s-a produs când „Pământul era plin până la gât/ De spaima morții și de cimitire/ Păgânii în copii uciși cercau/ Și cei aleși în țapi o ispășire”: păgânii aduceau ca jertfe zeilor mincinoși pe proprii lor copii, iar „cei aleși”, evreii, nu înțelegeau că jertfele lor, poruncite de Dumnezeu, nu erau decât o prevestire tainică a adevăratei Jertfe aduse pentru mântuirea lumii, a Cuvântului întrupat.
Lumea era dominată de cruzime și de sălbăticia patimilor pe care oamenii nu încercau să și le domolească, ci le exacerbau punându-le în evidență tot mai mult (fenomen care devine și o realitate a zilelor noastre): „Mulți oameni se târau prin văgăuni/ Urlând cu fiarele-n singurătate/ Unii-n asceză, alții în plăceri/ Înnebuneau de vicii în cetate // Bărbații își uitară rostul lor/ Se aprindeau sterili de fiecine/ Și pipăindu-și trupul muritor/ Își azvârleau sămânța pe coline // Femeile sub arbori își lăsau/ În ploi aprinse trupurile goale/ Mușcate de coluni se desfătau/ În piei sălbatice sub animale /…/ Căci fiecare se socotea chemat/ Pe drumul său anume să se urce/ Și trupul fiecare și-l credea/ În felul său să-l chinuie și spurce // Grămezi de humă neamuri de barbari/ Muți fără grai și hoarde fără nume/ Dosiți prin smârcuri și pe sub răscruci/ Faimă de groază v-a rămas în lume /…/ Beții în deznădejde împărați barbari/ Încremeniți cu fast în piramide/ În idolii la care vă-nchinați/ Stau șoareci morți cu buzele livide /…/ Pe dealuri și pe culmi pe sub stejari/ Fumegă veșnic jertfelnice de piatră/ Cu jertfe vii aduse unui zeu/ Cu cap de țap și behăit de capră // Pe la răscruci și margini de-așezări/ Stau idolii de lemn încremeniți în iarbă/ Au ochi dar nu zăresc și nici n-aud/ Și maica lor e nebunie oarbă”…etc.
Realitatea idolatriei era una cumplită. Iar în poporul ales strălucea fariseismul: „În haine lungi cu ciucuri la răscruci/ Se-nchină murmurând și se arată/ Zeloși în ochii lumii, răpitori/ Și hrăpăreți sub ușa încuiată /…/ Morminte văruite-n văz frumos/ Pe dinăuntru pline de duhoare/ Paznici și câini și vulpi fără culcuș/ Își storc aici bășica-ntre picioare”.
Ioan Alexandru nu-și alege cu grijă cuvintele când realitatea e groaznică. Aceasta era lumea în care a venit Hristos. Nu pentru că nu știa la ce fel de barbari încrezuți și cruzi vine, ci pentru că voia să mântuie întreaga umanitate și pentru că, măcar pe unii dintre aceștia, avea să-i întoarcă de la răutatea imbecilă la lumină și la înțelepciune, la pace și la sfințenie. Și, de asemenea, a venit pentru acel „rest din vița părintească /…/ Oameni de care lumea nu era/ Nici coaptă și nici vrednică să-i poarte/ Ca niște miei prea blânzi și fără glas”…
Regăsim, și în acest volum, o poezie a naturii și a anotimpurilor. Dintre care iarna e anotimpul nașterii lui Hristos. Iar poetul știe să introducă sfântul eveniment în poezie aluziv și totuși foarte grăitor:
Când se răcesc pământurile și se-ntorc
Să se-ncălzească mâinile în casă,
În jurul lămpii seara când se frâng
Stelele-n geam și pâinile pe masă
Nu mai e pic de umbră-n univers
Prunii pustii încremenesc sub iască,
Și când sfârșește câmpul rodnicia lui
Începe oaia sfântă să rodească
Vulturul de pe zare a pierit
Izvoarele sunt numai oseminte
Cu cât e geru-afară mai cumplit
Cu atât e mielu-n oaie mai fierbinte
Iar Crivățul când va fi fost ajuns
În inima pădurilor să le sfâșie
Atunci din staure va năvăli
Cel mai fierbinte imn de bucurie.
Zăpezile se-aștern peste pământ
Turmele ling sare și cenușă
Zăpada se topește de behăitul lor
Și se dezgheață clanțele pe ușă.
(Iarna)
Nicio referire directă la Nașterea Domnului! Și totuși câte subînțelesuri chiar mai elocvente și mai evocatoare ale nașterii în trup a Celui care a făcut cerul și pământul! Căci Hristos S-a născut când gerul și crivățul împărățesc peste păduri și ape și peste sate și când zăpada se așază peste tot cuprinsul. Dar, totodată, la ceasul când încep să rodească oile, mieii care au să iasă primăvara pe câmpii. Căci El însuși avea să se facă Mielul și Paștiul nostru. De aceea, în mijlocul gerului și al crivățului celor mai năprasnice, izbucnește „cel mai fierbinte imn de bucurie”: glasul mieilor nou-născuți, glasul inocenței și al curăției și al blândeții, spre lauda Celui preamilostiv Dumnezeu. Pentru că Se naște Păstorul oilor blânde care topesc zăpada cu behăitul lor, care topesc frigul și răceala sufletelor cu bunăvestirea și propovăduirea lor, încât „se dezgheață clanțele pe ușă”, se deschid ușile inimilor.
[1] Majusculele îmi aparțin și ele nu contravin dorinței poetului, ci lipsa lor se datorează contextului ideologic al vremii.