Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [59]
Imnele Moldovei[1] apar în 1980. Ca și în volumul anterior, Moldova e un reper (cu istoria și personalitățile sale), nu un subiect exclusivist. Dar volumul este închinat „Voievozilor Moldovei, Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare”, cei mai mari conducători din istoria ei.
Pentru Ioan Alexandru, patria este, mai întâi de toate, un tărâm duhovnicesc, un loc lăuntric: „Păduri și dealuri blânde și aur în pământ/ Și roată munții domoliți de lună/ Oameni și prunci atinși de dorul sfânt/ Lăuntric cresc o patrie străbună”, căci țara pământească e doar o icoană a Raiului. Straiele albe ale românilor arată „limpede că s-a făcut/ Lumina om în straie și cuvinte”, că Dumnezeu, Lumina lumii, S-a făcut om pentru noi. În acord cu această credință au trăit românii, „tot modelându-și inimile lor/ După lumina lumii milenară” (Patrie).
În primele pagini ale volumului, poetul insistă, în câteva poeme, pe originea latină a românilor, deoarece cronicarii moldoveni și Sfinții Ierarhi Varlaam și Dosoftei au susținut latinitatea etniei și a limbii române, precum și unitatea limbii și a neamului românesc din cele trei țări, înaintea Școlii Ardelene (la Sfântul Dosoftei este evidentă preferința pentru termenii de origine latină, în traducerile scripturale și ale cărților de cult): „Căci în Carpați prin sihle și poieni/ Și prin păduri până la marea roată/ I-a tot lucrat prin miile de ani/ Icoana-nțelepciunii preacurată /…/ Și veacurile-n matcă i-a păstrat/ Și au crescut și țara este plină/ De-o seminție dreaptă pe pământ/ Ce ține-aprinsă candela latină” (Ginta latină).
Românii „de două mii de ani neîntrerupt/ Vorbesc pe limba șaptelor coline /…/ Rumoarea Romei rouă de pe rai/ Rugul nestins roiește printre stele // Numai vocale lacuri între munți/ Străfulgerate de statornicie/ Pe fluiere păstorii din Carpați/ Tot limpezesc pământul ce-o să vie” (Mama Roma).
Prima personalitate evocată este Sfântul Ștefan cel Mare. Și cel mai semnificativ fapt este că, după fiecare biruință, el a zidit o Biserică sau o Mănăstire: „N-are hodină sângele-n pământ/ Cei răposați în luptă nu-și află liniștire/ Până ce-n jertfa Podului Înalt/ Nu se întrupă turn de mănăstire // Pe Valea Albă oasele bolesc/ Sub ploi și ghețuri în devălmășie/ Până ce brațu-n criptă nu le-a strâns/ La Războieni în sacră temelie // Cu cât mai grele-s lupte de purtat/ Și răni deschid întruna nemiloase/ Cu-atât pe țară cerul s-a lăsat/ Și umbra lui a Patrie miroase” (Ștefan cel Mare).
Credința în Dumnezeu a fost mai puternică decât frica de moarte: „Astfel și-a spus răzeșul moldovean/ Când l-a strigat Ștefan la datorie/ Și a pornit pe jos la Războieni/ Și a ajuns cu bine-n veșnicie” (Războieni).
Începând cu acest volum, Alexandru renunță la poemele cu aspect prozaic (cu toate că și acelea aveau rimă internă, iar aspectul lor haotic era mai degrabă provocat, nu ingenuu, din motive care nu erau, cred eu, doar stilistice, ci și de precauție), întorcându-se la prozodia clasică și concentrându-se pe imnele alcătuite din catrene. Acestea sunt dedicate unor personalități de marcă din istoria Moldovei și a României, unor cetăți, Mănăstiri, Biserici, locuri de însemnătate, de asemenea, pentru istoria neamului și a spiritualității noastre. Dar sunt și poeme pe tema crezului său poetic, după cum nu lipsește nici poezia naturii și a anotimpurilor, precum și poezia cu caracter autobiografic. Notația autobiografică explicită dispăruse de ceva vreme din poezia românească, iar Alexandru o reintroduce și o destinează unui registru grav și autentic.
[1] Folosesc: Ioan Alexandru, Imnele Moldovei, Ed. Albatros, 1980.