Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [60]
În „Moldova Alexandrului cel Bun/ Cetăți și sate-n jur de mănăstire/ Răsăriteanul ev medieval/ E-n floarea sa de aur și cinstire”: acel „ev miez” pe care îl elogia și Eminescu, visând să fi trăit în epoca de credință și de glorie a lui Alexandru cel Bun. Atunci s-a instituit în Moldova „Un scaun uns al osului domnesc/ Și-n dreapta lui un arhiereu părinte/ Cu ochi în frunte în Bizanț deschis/ Să privegheze pravilele sfinte // În fiecare casă și sălaș/ Să se aprindă candela făclie/ Că întunericul s-a risipit/ Și-a început o nouă împărăție”, o nouă împărăție creștin-ortodoxă, care avea să fie continuatoarea Imperiului Roman de Răsărit (cucerit de turci și desființat în 1453, odată cu căderea Constantinopolului). Iar Țărilor Române le-a revenit sarcina de a fi „Bizanț după Bizanț”, cupă cum a spus Iorga, de a continua tradiția ortodoxă în Evul Mediu și mai departe. De aceea, „Și fiece suflare pe pământ/ Se cade-n fapte s-o adeverească [noua împărăție]/ Lumina răsărită din cuvânt/ În strai ceresc pe zarea omenească // S-au curățat făpturile pe rând/ Și fiarele-n păduri în hăituire/ Li s-a vestit ceresc pogorământ/ Să li se ia mormântul din privire” etc (Ev Mediu).
Imnul lui Petru Rareș îl prinde în icoană și pe fiul Sfântului Ștefan:
Bună-i dreptatea pe pământ și-adesea
E singurul leac potrivit să păstreze
Oștile-n stare de veghe în mătcile neamului. /…/
Pietrele-n zid dalta dreptății le strângă pe rând
Dar făptura zidirii, fața luminii
Pe care-nflori-va Trandafirul Cuvânt[1]
E mai greu de ales și cules firul ei preacurat
De țesut straiul sfânt pentru noul pământ
Spânzurat peste ape.
Petru Rareș dintre pescari luat
De cornul milei uns cu bucurie
Peste Moldova voievod curat
Cum e iubirea peste cununie
Boierii țării la Hârlău trimeși
De hramul cărții sfinte la icoană
– Am auzit sămânța ta de domn
Foșnind stejarii țării sub coroană
Dintre pescari venit-am să poftești
În fruntea țării cu milostivire
Vei păstori de-acum în loc de pești
Zugravi de foc pe zid de mănăstire
Să ții de umbra blândului Ștefan
Din osul căruia s-alege
Obrazul umbrei tale roșcovan
Să țină jugul boului sub lege /…/
Ne trebuie un ochi neprihănit
Să-l ungă râvna milelor spontane
Iar cerul să pogoare legământ
Și să prefacă pietrele-n icoane
[să prefacă pietrele în fiii lui Avraam, în Sfinți]
Și astfel în Moldova a-nceput
Lăuntricul izvor de-nțelepciune
Să licăre veșmânt scânteietor
Cum umblă vântul noaptea pe tăciune
[cum umblă harul Duhul Sfânt în omul care arde ca un tăciune]
Omul dintâi prigoanei hărăzit
Și soața sa ispitelor pustie
Ajung în straiele de împărați
Prin dogmele Moldovei de-omenie /…/
Din creștet pân-la-poală s-au gătit
Și Pruturi și Ceahlăurile toate
Cu-acel albastru de pe mări deprins
Când Petru pescuia singurătate /…/
Oameni tot vin cu sacii de nevoie
Pe-acest cântar al soarelui apune
Un Voroneț tot pleacă dintre noi
Și unul sfânt se-ntoarce și rămâne /…/
Apostolind lăuntricul cuprins
Tot cară imne-afară din morminte
Doar s-or smeri pădurile-ntr-o zi
Și-n loc de vând foșni-vor prin cuvinte
Petru Rareș, fiul Sfântului Ștefan, apare cumva ca un Sfânt Salomon, fiul Sfântului David, care, deși a fost născut în afara unei căsătorii legitime, s-a sfințit prin vrednicia și înțelepciunea sa. Iar Alexandru face o trimitere aluzivă și la Sfântul Apostol Petros, chemat de Dumnezeu dintre pescari, ca și Petru Rareș la domnie.
Însă, spre deosebire de Sfântul Salomon (care a zidit templul de la Ierusalim), Petru Rareș, ca și ceilalți voievozi români, nu au rămas în istorie ca ctitori de zidiri colosale, de aceea poetul spune că „Un Voroneț tot pleacă dintre noi/ Și unul sfânt se-ntoarce și rămâne” până când „s-or smeri pădurile-ntr-o zi/ Și-n loc de vând foșni-vor prin cuvinte”, adică până când natura toată se va transfigura și va redeveni templul cosmic pe care l-a zidit Dumnezeu dintru început. Căci spune Alexandru că „Vânt întrupat e bradul pe pământ” – adică icoană a înmiresmării harului dumnezeiesc – și „De aceea muntele-l păstrează/ Stânca-i pregătită pentru foc/ Rugu-ncins o paște și durează” (Bradul): munții și pădurile sunt locuri ale revelației dumnezeiești (iar Alexandru face aluzie, în versurile citate, la vederile Sfinților Moisis – a Rugului aprins – și Iliu, pe Horib). Natura e un chip al Bisericii care cheamă zidirea Bisericii în mijlocul ei: „Varsă mir pădurile de brazi/ Șuier îndelung de liniștire/ Când sporesc miresmele-ntr-un loc/ Ceru-i pregătit de-o mănăstire” (Ctitorie). În felul acesta au gândit românii ctitoriile, încât:
Noi n-avem piramide în Carpați
Nici babiloane n-am crescut în casă
Pământul nostru-n lume s-a deprins
Din când în când c-o față cuvioasă
Lăuntric sanctuar împodobit
Cu toată slava zilelor de vară
Și când obrazu-n lume-i pustiit
O lacrimă-l sfințește în afară
Aura ei pe Voroneț s-a-ntins
Pe ouăle de Paști și pe veșminte
Și de pe porți a lunecat în cer
Și ceru-a lunecat printre morminte…
(Aura)
În prim plan a fost întotdeauna zidirea interioară, nu cea dinafară, important a fost Sfântul, definit poetic ca „Lăuntric sanctuar împodobit/ Cu toată slava zilelor de vară”, adică plin de slava Duhului Sfânt, de lumina dumnezeiască. Sfinții au sfințit Bisericile și Mănăstirile în care au trăit. „O mănăstire nu-i decât albine/ Un zbor roind fulgerător/ Din zumzete pădurea se-ntreține”…(Ctitorie), din zumzetele rugăciunilor.
„Albinele torc cerul pe pământ/ Și îl scufundă-n fagurii de miere /…/ Din Petru Rareș n-a mai rămas nimic/ L-a sfâșiat albastra-i ctitorie/ Cu prunci și cu muierea lui cu tot/ S-au mistuit în slăvi de bucurie // Nici urmă nu-i pe lume după ei/ Abia o frescă a putut să-i prindă/ Cum se duceau pe fulgere în rai/ Sorbiți la cer de-o râvnă aurindă” (Albinele Moldovei)…
[1] Scrise cu minuscule în carte, dar se referă la Dumnezeu-Cuvântul.