Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [61]
Ioan Alexandru a reținut în versuri o imagine a voievodului Alexandru Lăpușneanu diferită de cea, groaznică, întipărită prin nuvela lui Negruzzi, imaginea lui finală, a ctitorului Mănăstirii Slatina și a Monahului Pahomie (călugărindu-se, spre sfârșitul vieții, sub acest nume): „Și-a lăsat coroană și veșmânt/ Pe perete-n frescă să se zvânte/ Și-a-mbrăcat un strai mai potrivit/ Pe statura sa de oseminte // Pruncii în hlamide-au adormit/ În isonul stranei la psaltire/ Privegherea miezului de nopți/ A trecut din rai în fericire”… (Lăpușneanu).
Istoria românilor a însemnat luptă neîncetată, când „Copita Asiei pe țeasta mea/ Stoarce uleiul candelei din oase” și „pașii pe sub cai/ Sunt potcoviți cu lacrimi și morminte”. Dar această luptă nu a fost fără Dumnezeu alături: „Schitul pe deal și-acolo înspre munți/ Spre cavalerii soarelui apune/ De unde vin săgețile prin cărți/ Se cere țării vad de rugăciune // Din fiecare casă un vlăstar/ Să fie tras de mic în sihăstrie/ Să ia pe umeri straiul de vlah/ Și în privire grai de feciorie // Și astfel răsărit-au pe pământ/ Aceste turle-n țară Bucovină/ Și neamul meu la candelele lor/ A tot sporit lumină din lumină” (Istorie).
Astăzi, când Biserica și credința creștină sunt marginalizate și evacuate din societate de doctrinele ateiste ale veacurilor noastre, se uită adesea, profitabil pentru unii, că nicio luptă și nicio rezistență, oricât de aprige sau de îndârjite, nu ar fi fost încununate de biruință fără să fi avut credința ortodoxă la temelie. Iar această credință a susținut ființa neamului nu numai în Evul Mediu, ci până târziu în istoria de războaie necurmate. Poetul amintește că, în plin secol XIX, când a fost „vremea neamurilor la cuvânt” și a revoluțiilor, „La Neamțu Neonil din stăreție/ Încarcă zi și noapte pe carele cu boi/ Istorii mari și cărți de liturghie /…/ Peste Carpați trag boii în Ardeal/ Limba românească din scripture”, pentru ca românii din Transilvania să audă în limba lor și în legea lor ortodoxă „Cum s-a făcut Luceafărul pământ [cum Dumnezeu S-a făcut om]/ Și cum țărâna e nemuritoare” și pentru ca să pregătească unirea tuturor românilor: „Să viețuim ca frații într-un gând” (1848).
Credința ortodoxă le-a dat nu numai voievozilor, ci și românilor simpli demnitatea rezistenței și puterea de a lupta pentru neamul lor, atâtea secole la rând:
Împărat e fiece țăran
Și viața sa împărăție
Astfel petrecut-au pe pământ
Moșii mei curați în sărăcie
Nu averea fost-a pentru noi
Semnul de noblețe și renume
Ci credința care ne-a-mbrăcat
Cu miros de cealaltă lume
Când primit-a harul ziditor
Fiece pruncească-nchietură[1]
Și-nfășată-n pânza de fuior
Adormi cu capul pe scriptură
Împărat e fiecare om
Și soția lui împărăteasă
E al nostru cerul pe pământ
Întrupat în pâinea de pe masă
Înfrățit cu toate câte sunt
Prin blândețea firii din iubire
Ziditoare fără a jigni
Stăpânind în pace prin slujire
Raiul s-a întins și pe la noi
Văi cu văi coline din coline
Și când ies pe drum de sărbători
Varsă mir țărâna după mine.
(Țăran)
Înfrățirea cu natura nu e un eres folcloric, ci o credință veche, adânc creștină și ortodoxă. Și în Slujbele ortodoxe li se amintește românilor că omul este zidit de Dumnezeu ca împărat al creației: „Ce este omul, că îl pomenești pe el? Sau fiul omului, că îl cercetezi pe el? Mișcoratu-l-ai pe el cu puțin anume față de Îngeri. Cu slavă și cu cinste l-ai încununat pe el. Și l-ai pus pe el peste lucrurile mâinilor Tale. Pe toate le-ai supus sub picioarele lui” (Ps. 8, 5-7).
Când credința a slăbit, atât în cei mari, cât și în cei mici, atunci s-a pierdut (sau e în primejdie de a se pierde) și iubirea de neam și conștiința unității poporului și a unicității spiritualității și culturii noastre.
[1] Se referă la ungerea cu Sfântul și Marele Mir, la Botezul pruncului.