Cartea corectă și cursul plagiat

Dacă vrei să ai un curs trebuie să îl scrii, nu să-l predai mai întâi, și prin asta se vede că e plin de note, de preluări de date, și că sunt puține contribuțiile tale. Cursul scris te smerește. Te pune la locul tău.

Dar când predai, când dai tot felul de amănunte și nu ești pus să citezi, atunci plagiezi cu spor, vorbești din amintiri, și oamenii cred că ești mare gânditor. Dar tu nu gândești, ci repeți din memorie!

De aceea, pe mine nu mă interesează cursurile online plagiate, ci cărțile scrise pe bune, cele care arată fiecare informație de unde este. Căci așa înveți să fii onest, tu, autorul cursului, iar cititorul învață cât de grea e scrierea cursului. Pentru că trebuie să ai o întreagă bibliotecă la îndemână din care să citezi.

Sermon on the first Sunday of Great Lent [2026]

My beloveds[1],

today, at march 1, in the first day of spring, the Orthodoxy Sunday is always a spring of theology, a plenary joy. Because the Triumph of Orthodoxy means the victory of the Incarnation of the Lord over the iconoclasm[2]. The victory of His love for us. And when you deny the fact that the Lord became incarnate, that He took our image, you also deny the persons of your brothers, their eternal importance. Because someone’s face does not matter, if you do not see in his face an eternal destination of man. But when the Lord becomes incarnate, He calls man to an eternal relationship with Himself and with his fellow men, so that they may remain eternally in communion with Him. And if His face preserves our eternal face, then the iconoclasm is a denial of the person, as well as of its eternalization[3].

The iconoclasm dreamed of churches without iconography, of empty churches, vacuumed of iconographic theology. Just as many heterodox faiths today preach a salvation without the Church and a theology without the Church and a ministry without the Church. But the Church of God is the Church of Pentecost, it is the Church of the Ecumenical Councils, it is the Church in which the Triumph of Orthodoxy was celebrated in 843[4] and which has reached us as the Church of our salvation, of all. Because the Church has reached us, over the centuries, as true life with God, as His presence in us, through every person who has been baptized orthodox. And any heterodox group, smaller or larger, that stands outside the Church of God, is a group parallel to the Church, it is a group opposed to the Church of God, because it does not want the life with God[5].

In the Old Testament, the Church of Israil was the Church of God, because He founded it. Anyone who said otherwise was telling a lie. Likewise, the Church of Pentecost is the Church of God, and whoever invents another has nothing to do with His Church. Because it is not men who establish the Church, but God through men. And the Church of God is full of life, because He fills us with His life. And the cult of the Church is that through which we receive the life of God, because only His life saves us. And in all the Lives of the Saints of the Church we see how they were full of the life of God and holiness, because their relationship with God was real, continuous, deifying[6].

The Holy Icons tell us about real people, about the Saints of God, about those who have become deified in their relationship of service with God. The iconography of the Church is not utopian, it is not an invention, but it is a transfigured view of His Saints, a view of them from eternity to history. The iconography of the Church is a theological view of the Saints, a view of those in the Emperordom of God, so that we may rise, through their painting in the Church, to a living relationship with them. The Holy Icons are windows to eternal communion with the Lord, with the Mostpure Mistress, with His Saints and Angels. That is precisely why a Church full of theological iconography is a Church full of Saints and Angels, who always serve God. And whoever wants to erase the Emperordom of God from the walls does not, in fact, want us to go to them, to the members of His Kingdom, and be eternally with them and with the God of our salvation[7].

The painting speaks to us about this world, while the Icon speaks to us theologically about the Emperordom of God. The Church is our life with God, it is the place of our sanctification, therefore all the Saints of the Emperordom are also Saints of His Church. And when we speak about the Sunday of Orthodoxy, we speak about the Church of God that has overcome heresies and remained in the true faith of God. Because the heresy means separation from the Church, it means denying its truth and its holiness. But when you remain in the Church and rejoice and sanctify yourself unceasingly, then you are a servant together with the Saints and Angels of God and walk on the eternal path of His Emperordom. Because all His Saints lived ecclesiastically and were sanctified ecclesiastically. And, in the Emperordom of God, they are together with all the Saints of the Church of God[8].

From today’s Evangel [Ioannis 1, 43-51, BYZ] we see that the choice for the apostolate was nominal and that the experience is personal. The Lord chooses Saint Filippos as Apostle [v. 43], but Saint Filippos calls Saint Natanail to direct experience. Because he says to him: „Come and see [Ἔρχου καὶ ἴδε]!” [v. 46]. Come and see the Lord, to be truly convinced of Him! Because each of us is baptized in order to experience the life with God. For we do not want to remain at the stage of hearing about Him, but we want to know Him from our relationship with Him. And through Baptism, entering His Church, becoming His sons, we know Him as our Father, as the One who nourishes us with His eternal glory[9].

The gold of the Holy Icons is the glory of God. Which the Saints of God have in themselves. Through His glory we become His sons through Baptism, through His glory everything in the Church is sanctified, because we are full of His glory. And His glory guides us to His eternal Emperordom, which is full of His glory, because His glory is our life and joy and eternal food. Because the Saints live from His glory and are sanctified unceasingly, both here and in eternity, be- cause His glory is the eternal life of God, which springs eternally from Him for our salvation and sanctification. And the iconography of the Church is what God’s glory has made of us, how it has made us from fleshly people into divine people, how it has made us His Saints[10].

And our fasting is to fill us with His glory. For our fasting is His unceasing desire. And tomorrow and the day after tomorrow we will come with the baptism to your homes, in order to sanctify them and fill you with the joy of God. Because He, through His glory, makes us all rejoice in heaven and on earth, for we are all His. Amin[11]!


[1] Started at 15.33, in day of wednesday, on 18 february 2026. Sun, after snowing during the night and day, two degrees, wind of 5 km/h.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Duminica_Dreptei_Credințe.

[3] Iubiții mei, astăzi, la 1 martie, în prima zi a primăverii, Duminica Ortodoxiei este mereu o primăvară a teologiei, o bucurie plenară. Pentru că Triumful Ortodoxiei înseamnă biruința Întrupării Domnului asupra iconoclasmului. Biruința iubirii Sale pentru noi. Iar când negi faptul că Domnul S-a întrupat, că a luat chipul nostru, negi și persoanele confraților tăi, importanța lor veșnică. Pentru că nu contează chipul cuiva, dacă nu vezi în chipul lui o destinație veșnică a omului. Dar când Domnul Se întrupează, El îl cheamă pe om la o veșnică relație cu Sine și cu semenii săi, pentru ca ei să rămână veșnic în comuniune cu El. Și dacă chipul Lui păstrează chipul nostru veșnic, atunci iconoclasmul e o negare a persoanei, cât și a înveșnicirii ei.

[4] Cf. https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/mesaje-si-cuvantari/duminica-ortodoxiei-este-sarbatoarea-credintei-dreptmaritoare-196132.html.

[5] Iconoclasmul visa la biserici fără iconografie, la biserici goale, vidate de teologie iconografică. Așa după cum multe credințe eterodoxe propovăduiesc astăzi o mântuire fără Biserică și o teologie fără Biserică și o slujire fără Biserică. Însă Biserica lui Dumnezeu e Biserica Cincizecimii, e Biserica Sinoadelor Ecumenice, e Biserica în care Triumful Ortodoxiei a fost sărbătorit în 843 și care a ajuns până la noi ca Biserica mântuirii noastre, a tuturor. Pentru că Biserica s-a întins, peste veacuri, până la noi, ca viața adevărată cu Dumnezeu, ca prezența Lui în noi, prin fiecare om care a fost botezat ortodox. Și orice grupare eterodoxă, mai mică sau mai mare, care stă în afara Bisericii lui Dumnezeu, este o grupare paralelă cu Biserica, este o grupare potrivnică Bisericii lui Dumnezeu, pentru că nu dorește viața cu Dumnezeu.

[6] În Vechiul Testament, Biserica lui Israil era Biserica lui Dumnezeu, pentru că El a întemeiat-o. Oricine spunea altceva spunea o minciună. Tot la fel, Biserica Cincizecimii e Biserica lui Dumnezeu și cine inventează o alta nu are nimic de-a face cu Biserica Lui. Pentru că nu oamenii înființează Biserica, ci Dumnezeu prin oameni. Și Biserica lui Dumnezeu e plină de viață, pentru că El ne umple pe noi de viața Lui. Și cultul Bisericii e cel prin care primim viața lui Dumnezeu, pentru că numai viața Lui ne mântuie pe noi. Și în toate Viețile Sfinților Bisericii noi vedem cum ei erau plini de viața lui Dumnezeu și de sfințenie, pentru că relația lor cu Dumnezeu era reală, continuă, îndumnezeitoare.

[7] Sfintele Icoane ne vorbesc despre persoane reale, despre Sfinții lui Dumnezeu, despre cei care s-au îndumnezeit în relația lor de slujire cu Dumnezeu. Iconografia Bisericii nu este utopică, nu e o invenție, ci e o vedere transfigurată a Sfinților Lui, o vedere a lor din veșnicie spre istorie. Iconografia Bisericii e o vedere teologică a Sfinților, o vedere a celor din Împărăția lui Dumnezeu, pentru ca noi să ne ridicăm, prin pictarea lor în Biserică, la relația vie cu ei. Sfintele Icoane sunt ferestre spre comuniunea veșnică cu Domnul, cu Preacurata Stăpână, cu Sfinții și cu Îngerii Lui. Tocmai de aceea, o Biserică plină de iconografie teologică e o Biserică plină de Sfinți și de Îngeri, care Îi slujesc mereu lui Dumnezeu. Și cine vrea să șteargă Împărăția lui Dumnezeu de pe pereți, nu dorește, de fapt, ca noi să mergem la ei, la membrii Împărăției Sale și să fim veșnic cu ei și cu Dumnezeul mântuirii noastre.

[8] Tabloul ne vorbește despre lumea aceasta, pe când Icoana ne vorbește în mod teologic despre Împărăția lui Dumnezeu. Biserica e viața noastră cu Dumnezeu, e locul sfințirii noastre, de aceea toți Sfinții Împărăției sunt și Sfinții Bisericii Sale. Și când vorbim despre Duminica Ortodoxiei, noi vorbim despre Biserica lui Dumnezeu care a biruit ereziile și a rămas în credința cea dreaptă a lui Dumnezeu. Pentru că erezia înseamnă despărțire de Biserică, înseamnă negarea adevărului ei și a sfințeniei ei. Dar când rămâi în Biserică și te bucuri și te sfințești neîncetat, atunci ești împreună slujitor cu Sfinții și cu Îngerii lui Dumnezeu și mergi pe calea cea veșnică a Împărăției Sale. Pentru că toți Sfinții Lui au trăit bisericește și s-au sfințit bisericește. Și, în Împărăția lui Dumnezeu, ei sunt împreună cu toți Sfinții Bisericii lui Dumnezeu.

[9] Din Evanghelia zilei [Ioannis 1, 43-51, BYZ] vedem că alegerea pentru apostolat era nominală și că experiența e personală. Domnul îl alege Apostol pe Sfântul Filippos [v. 43], dar Sfântul Filippos îl cheamă pe Sfântul Natanail la experiența directă. Pentru că îi spune: „Vino și vezi [Ἔρχου καὶ ἴδε]!” [v. 46]. Vino să Îl vezi pe Domnul, să te convingi cu adevărat despre El! Pentru că fiecare dintre noi ne botezăm pentru ca să facem experiența vieții cu Dumnezeu. Căci nu vrem să rămânem la stadiul de a auzi despre El, ci vrem să-L cunoaștem pe El din relația noastră cu El. Și prin Botez, intrând în Biserica Sa, devenind fiii Săi, noi Îl cunoaștem pe El ca Tatăl nostru, ca Cel ce ne hrănește pe noi cu slava Lui cea veșnică.

[10] Aurul Sfintelor Icoane este slava lui Dumnezeu. Pe care Sfinții lui Dumnezeu o au în ei înșiși. Prin slava Lui devenim fiii Săi prin Botez, prin slava Lui se sfințesc toate în Biserică, pentru că suntem plini de slava Lui. Și slava Lui ne călăuzește pe noi spre Împărăția Sa cea veșnică, care e plină de slava Lui, pentru că slava Lui e viața și bucuria și hrana noastră cea veșnică. Pentru că Sfinții trăiesc din slava Lui și se sfințesc neîncetat, și aici, și în veșnicie, pentru că slava Lui e viața veșnică a lui Dumnezeu, care izvorăște veșnic din El pentru mântuirea și sfințirea noastră. Și iconografia Bisericii e ce a făcut slava lui Dumnezeu din noi, cum ne-a făcut din oameni trupești oameni dumnezeiești, cum ne-a făcut Sfinți ai Lui.

[11] Și postul nostru este pentru a ne umple de slava Lui. Căci postul nostru e dorirea neîncetată a Lui. Iar mâine și poimâine vom veni cu botezul în casele dumneavoastră, pentru ca să le sfințim și să vă umplem de bucuria lui Dumnezeu. Pentru că El, prin slava Lui, ne bucură pe toți în cer și pe pământ, căci toți suntem ai Lui. Amin!

Fragrance (novel) [18]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Fragrance

(novel)

*

I liked this experience of solitude, of walking the streets to see details. What does Coconița’s house look like, what green tree was at Porumbița’s gate, if Etuța still has that peach, from which I struggled to eat, without being seen, and how I waited to eat from Goddaughter Rița’s july apple, which I would climb and see from the roof level her vineyard and ours, and only from there, from above, would I eat, although they would fall, some, wormy to the ground. But from there, from up there, you could choose, you could see their freshness. I was looking at houses, trees, flowers, people, various details, which I now photograph, but which I kept within me at the time. I remembered phrases, conversations, faces, details of all kinds, until I started to forget them, because I understood that I find the same things everywhere. I learned to forget, to forget selectively, forgetting did me a lot of good, I read and forget, reread, revisit places, and only what remains means it has to do with me. The trips to the field for sunflower leaves, which the ducks ate insatiably, mixed with cornmeal and bread, or those to the forest, for spring flowers, where the snow is the cold now in my bones, when I went to edge of the forest for mushrooms or to eat blackberries growing in the weeds on the railway, were solitudes of a writer, of a discoverer of lands. I didn’t put myself the problem, just as I don’t put myself now, that others have been there, that others have seen those places. Until I see them, they are not discovered. They are not mine. Only after they enter me do they become topics of discussion, do they become personal truths, for I can now speak of them as of any other creature I have encountered.

And this is very important! It is very important that other people’s images do not dull my encounter with places unseen by me. I go too, I see them, they become mine too, and I see them from my perspective, they become a part of me, I start to think of them as my realities, just as I think that all the books I have written are mine and my clothes are mine and my years are mine. But without considering their presence in me a selfish property. Because I want to talk about my experiences, about how I lived each one. And through this, the space of my poeticity is constantly expanding, I can talk about anything, like in my novels. And what is the purpose of my talking to the personages, if the personages were not states of consciousness, gazes directed at my eyes and waiting for answers from me?

In procust’s bed, with his legs longer than the length of the bed, the yellow sheet helped him sleep through his illness. After 3 days of blowing his nose and cold sweats and sleeping for two hours at a time, the feeling that he was feeling better immediately put him to the writing table. The writer deprived of his keyboard is a horse running across the plain after freedom. Freedom to think is freedom to enjoy. Because before you think, to sediment things, you take them all in your arms, you embrace them, you kiss them, you don’t assault them, but you leave them there, in their place, be it a mountain, a sea, a castle, a house, a cell, a Church, a Monastery, a Library, a School, a blade of grass. Being a pilgrim or a traveler means leaving things in their place. You take only joy with you. Only the imprint of things on you. Only their peace, only the trail of light, only the significance of meeting them. To break the crown of wonders of the world is to be unhappy. For the unhappiness of despair does not enjoy any beauty that stands on its own feet.

In big cities, the streets are archaeology lessons. If you’re not dealing with parallel lines, but with all sorts of geometric shapes, exhaustion is tantamount the loss in context. And the most annoying thing is when I suppose I’ll find the building there, in front of me, but being in front of me means a kilometer or two through all kinds of thickets. Going through the urban formicary makes it difficult the soaring of sight. I see the building, but it’s sweaty all the way to the building. And I enter the Museum sweaty, I must look for the toilet first, as if it were an unavoidable hygiene, and then I discover the worlds that help my inner worlds to rejoice. Translating Google Maps into reality is a matter of practical geometry. A centimeter from it are my steps. On the spot I see how many there are and how I can do them. I get in and out of cars, go up and down stairs, cross streets looking at speeds, at their personal speeds, attentive to everyone around me. So that when I return to the Hotel, with the vivid experience of the road, I can ignore the steps of the phone, I don’t care anymore how many minutes and which streets are there, because the road has become mine.

I have my landmarks, I know where I’ve been, the photos taken on the way help me, the road has become mine. And personal victories are not the journeys, but the understandings during them. It’s not because I’ve been that’s important, but what the understandings are.  And the data from my excavations are the inestimable thesaurus that gives birth to books, that gives birth to art, that gives birth to dialogue. For the encounter with the life of people is the encounter with God, with the One who speaks to us through the life of all people. The great literature of the world is important precisely because it is an enlightenment on the mystery of the world. And the mystery of the world is that God is with us and fills us with His joy, peace and holiness.

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [74]

De asemenea, multe alte poeme ilustrează subiecte biblice. Spre exemplu, orbul din naștere vindecat de Domnul este hărțuit de iudei pentru a fi intimidat. El însă Îl mărturisește pe Hristos în fața lor, deși nu Îl văzuse încă, sfidându-i pe fariseii care îl dau afară din sinagogă. „Și cum umbla prin temple cu prinosul/ În lacrimă îi apăru Hristosul” (Vindecat). Îl zărește pe El pentru prima dată, printre lacrimile durerii lui de sărman hăituit de toți. Pentru că Mesia, Mântuitorul apare în lacrimile celor care plâng după El.

La Botezul Domnului, „Astăzi apele și columba/ Și degetele prodromului [înaintemergătorului Ioannis] în flăcări/ Aprind luminări de la dânsul” (Teofania), de la Hristos care Se lasă botezat în Iordanis. Luminări ale minții și inimii multor oameni. Luminări, de la luminaria

În poezia Tabor, Hristos „Schimbatu-S-a la față pe muntele Tabor/ În mijlocul verii”. Pentru că Schimbarea la față a Domnului se prăznuiește pe 6 august. Dar „mijlocul verii” poate fi și o aluzie la strălucirea negrăită a slavei dumnezeiești, la care, și în alte poezii, autorul s-a referit ca la „amiaza” luminii (ca și Sfântul Ilie Văzătorul de Dumnezeu, pentru că anumite metafore sunt dictate de realitatea copleșitoare a vederii duhovnicești – un alt amănunt extatic comun se referă la „urcușul în spirale”, despre care, în acest volum, amintește în poemul Monahul: „sub stâlp de nor urcușul în spirale”).

Începutul poeziei parafrazează începutul troparului: „Schimbatu-Te-ai la față în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea”…

Iar la Schimbarea la față sau la Transfigurarea Domnului[1], veșmintele Sale s-au făcut strălucitoare și albe ca zăpada (cf. Mc. 9, 3). De aceea și poetul zice: „Schimbatu-S-a la față pe muntele Tabor/ În mijlocul verii” și „începură să ardă nerăbdătoare pe trupul Său/ Giulgiurile-nvierii”. Asociind strălucirea veșmintelor Sale de pe Tabor cu slava cu care avea să învie din giulgiurile cu care a fost învelit și înmormântat, fiind aceeași lumină dumnezeiască, din veci, a lui Dumnezeu-Cuvântul. Căci Cel transfigurat pe Tabor este Cel care va muri peste puțin timp și va fi înfășurat în giulgiuri, dar apoi va învia.

„Moise și Ilie răpiți pe care de foc/ În tenebrele de lumină/ Lasă Horeburi cerești/ Pentru ștearsa colină”: oximoronul tenebre de lumină indică taina luminii dumnezeiești, numită „întuneric supraluminos” de Sfântul Dionisios Areopaghitis (ilustrat prin „mandorla” din Icoana Praznicului). Pe muntele Horib au văzut Sfântul Profet Moisis (cf. Ieș. 3, 1-6) și Sfântul Profet Iliu (cf. I. Împ. 19, 11-12) pe Domnul în lumina dumnezeiască. De aceea spune Alexandru că ei, acum, „lasă Horeburi cerești”, deși numai Sfântul Iliu este adus din Paradis, unde se afla împreună cu Sfântul Enoh. Sfinții Moisis și Iliu Îl văzuseră pe Domnul în lumina dumnezeiască, pe Horib, pe când erau încă pe pământ. Iar acum Îl vedeau pe El întrupat, pe Tabor, ca împlinire a tuturor profețiilor despre întruparea/ înomenirea, pătimirea și învierea Lui pentru noi. Iar Sfântul Moisis avea să se pogoare înapoi în Șeol, așa cum se pogorâse odinioară din munte, și să vestească apropiata Lui venire la Iad și Învierea, în vreme ce Sfântul Iliu i-a vestit Sfântului Enoh că Raiul se va reumple în curând cu Sfinții lui Dumnezeu, începând de la Protopărinții Adam și Eva.

Și cei doi, „ei de care lumea nu era/ Vrednică să le dezlege sandaua” (cf. Evr. 11, 38; Mc. 1, 7), au fost „fericiți să vadă slava” lui Hristos pe Tabor, căci „văd chip de rob luând tărâmul făgăduinței” (cf. Filip. 2, 7-11). Adică pe Fiul lui Dumnezeu întrupat recâștigând Raiul pentru noi. După cum, odinioară, Iisus Navi a intrat profetic în pământul făgăduinței, conducând poporul lui Israil.

Praznicul Schimbării la față, al Transfigurării Domnului, este în mod deosebit cinstit de către isihaști, pentru că ne cheamă la transfigurarea noastră lăuntrică și la vederea luminii dumnezeiești.

„Trebuia să ia păcatele” noastre Domnul, „cel asupra căruia/ Nu pot rămâne/ Împreună cu pedeapsa izvorâtă din ele/ Să le distrugă prin compasiune” (Agnus Dei), prin împreună-pătimire cu noi și prin răstignire pentru noi. Căci „săvârșind păcatul ajung robit de dânsul/ Să mă răscumpăr nu pot oricât de-amar mi-e plânsul” și „prin agonia mea aștept să treacă Mielul la junghiere”.

Iar junghierea a fost una inimaginabil de fioroasă, căci, pe El, „după ce i-au pus cununa de spini/ Începură să-l bată peste cap cu trestia/ Repezindu-se asupra Lui fiecare pe cât/ Își dezlănțuia bestia/ Începând cu sărutul din grădina măslinilor/ Există o ierarhie a hulelor/ Până-i otrăviră buzele cu salpetru/ Nu numai biciuirea și scuipatul/ Cu aceste tărâțe humide năclăite în greață/ Cu smirnă pisată-n oțet îl văruiră”… (Vineri). Și dincolo de răstignire, „în trupul Său [se află] strânse până la/ Sfârșitul veacurilor/ Lacrimile planetei neplânse”.

Pentru oameni, însă, „nu-i cu putință viețuire fără El[,] fără Logosul/ Miel junghiat de la începutul lumilor”, pentru că morbul păcatului lucrează în noi: „Oricât aș fi de frumos [încât] să-și strângă [cerul] stelele la apariția/ Mea pâlpâitul/ [Totuși] viermele cel neadormit din mărul cel arătos/ Își poate începe îmblătitul de cum văzui lumina”, de când s-a născut. De aceea trebuie „pustietățile ochilor înrourate/ Numai de albăstrimile milei”. Iar poetul se roagă: „Din pântecele maicii mele sătul de zile profane/ Hrănește-mă Părinte cu lacrima focului din/ Icoane” (Imn).

Poetul era decis să nu renunțe niciodată la pocăință și la asceză: „până pieri-mi-va urma în noaptea cu furtuna/ Pâlpâi între lacrimi ca printre stele luna” (Ruah). Pentru că lacrimile pocăinței ne aprind candela sufletului în așteptarea Mirelui ceresc. Pe care Ioan Alexandru L-a iubit și a riscat publicarea a șapte volume de imne creștin-ortodoxe în plină epocă neagră de ateism comunist, în decenii în care simpla mărturie ortodoxă sau participarea la Slujbe sau orice gest public de mărturisire putea fi calificat ca ofensator și putea atrage repercusiuni.


[1] A se vedea: Predică la Transfigurarea Domnului [2023], de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2023/08/05/predica-la-transfigurarea-domnului-2023/.

Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [73]

În începutul volumului următor[1], închinat Maramureșului (așa cum ne arată titlul), mai multe poeme sunt dedicate lui Mihai Viteazul, primul întregitor de țară. Acesta a fost „hăcuit/ În Duminica cea dintâi a postului/ Sfintei Fecioare /…/ La culesul psalmilor de utrenie/ În revărsatul zorilor /…/ La ceasurile când lăncile străpungeau/ În altare agnețul” (Imnul lui Mihai Viteazul). Asasinii „la inimă s-au repezit cu sulițele ascuțite bine/ Mai întâi fără să știe[2]/ Că în sfintele altare tocmai se junghie Agnețul/ Voievodul în cortul paraclis postind/ E gata de liturghie” (Mihai Viteazul).

El a bănuit că „Mă vor junghia curând știu bine/ Mă vor vărsa ca apa-n țărână/ [Pentru] că v-am dezlegat să inundați/ Sanctuarele în limba română/ C-am pus vlădici să v-asculte”…, adică Ierahi români (Testamentul lui Mihai Viteazul). „Între cele trei episcopii reîntemeiate/ De el de la Bălgrad și Vad și Muncaciu în Maramureș pe Tisa/ Când trăgeau clopotele de liturghie în toate trei/ Dintr-o dată viața de pe pământ/ Prin junghiere luatu-i-s-a/ Dar erau arhiereii unși toți trei în scaune sub mitră/ Cu cârja păstorească în mână/ Cu drept de-a turna în piatră altare înăuntrul cetăților/ Și de-a trage clopotele pe limba română” (Câmpia Turzii).

„Dar cineva i-a furat capul/ Și l-a dus pe ascuns la Mănăstire” (Mihai Viteazul), după ce mai întâi l-au ascuns într-un cal mort: „În trupul calului mort putrezind/ Pe Câmpia Turzii i l-au ascuns/ Capul să nu-l dibuie câinii /…/ În carnea calului prelinsă ultima lacrimă” (Capul lui Mihai Viteazul). Poate nu atât de câini l-au ferit, cât mai degrabă de câinii cu fețe de oameni, de care oștenii care l-au iubit l-au salvat, ascunzându-l astfel până au putut să-l ia de acolo. Pentru că, dacă s-ar fi temut de câini cu adevărat, nu l-ar fi ascuns într-un cal mort… Însă Ioan Alexandru nu știa că și trupul a fost până la urmă adus și îngropat la Mănăstirea Plăviceni din Teleorman, așa cum s-a descoperit recent. Voievodul unificator n-a avut parte de o înmormântare glorioasă, pentru că „ai săi neamul aflară într-un târziu cum petrecutu-s-au toate” (alt poem cu titlul Câmpia Turzii).

Mihai Viteazul a fost „Stea răsăriteană a neamurilor creștine/ Din Balcani până la Ierusalim/ Mi mult decât [de] neamul meu/ Bocit de străini” (Câmpia Turzii, altă poezie…), de greci[3] și de sârbi îndeosebi, pentru că își propusese să elibereze Balcanii și Constantinopolul de turci. Și poate că ar fi reușit să ajungă departe, dacă nu ar fi fost împiedicat – ca și Mircea cel Bătrân și Vlad Țepeș înaintea lui – de frații creștini.

Desigur, Maramureșul și Ardealul sunt subiectul multor poeme. Maramureșul păstrează imaginea unui „sat primordial/ Leagăn cât o iesle cuvioasă/ Clopotul din turlele pe deal/ Mută raiu-n fiecare casă”… (Maramureș). Iar icoana satului românesc e pictată în poezia Sat sub lună:

Cât de puțin  satul cât de puțin sub luna plină
Pe vale-un braț de vreascuri mâncate de lumină

De două mii de ani clădit pe legi și posturi
Sămânța și culesul să poarte-aceleași rosturi

Neveștejită milă din ritual și datini
Același înger stinge lămpașele din frasini

Cuiul de fier în turlă nu și-a înfipt avântul
Să ruginească limba cuminecând pământul

Toți dorm ca-ntr-o grădină în prag de sărbătoare
Și-n țintirim și-n leagăn e taina în lucrare

Taina vieții creștine…

Melodia și expresivitatea versurilor amintesc de Ion Pillat și Tudor Arghezi. Poemul nu e definibil regional.

„Poezia desfoliază sensurile mai adânci ale istoriei. Pentru a sesiza spiritul istoriei, spune Iorga, avem nevoie de poezie. […] Toți locuitorii Transilvaniei, ai Țării Românești și ai Moldovei una sunt și de la Râm ne tragem”, scrie poetul în prefața volumului.


[1] Ioan Alexandru, Imnele Maramureșului, Ed. Cartea Românească, București, 1988

[2] Erau romano-catolici, chiar nu știau că duminica e Slujbă?

[3] Epopeea lui Mihai Viteazul nu a fost scrisă de români (până la Nicolae Bălcescu), ci de doi greci: Stavrinos și Gheorghios Palamides (ambele istorii fiind concepute în versuri/ proză rimată). Primul a fost vistiernicul Stavrinos, care a scris o cronică în versuri, tradusă în română și adaptată de Gheorghe Tomozei – a se vedea ceea ce am spus mai demult aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2013/07/14/stavrinos-poveste-preafrumoasa-despre-mihail-voievod/.

După el, Gheorghios Palamides a scris o cronică rimată despre viața lui Mihai Viteazul, în 1607. A se vedea: https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2014/07/12/cronica-rimata-a-lui-georgios-palamedes-despre-viata-lui-mihai-viteazul-scrisa-in-1607/.

Predică la Înmormântare (21 februarie 2026)

Iubiți Confrați,

Iubiții mei,

pentru noi, oamenii căsătoriți, femeia reprezintă bucuria noastră, alinarea noastră. Pentru că noi știm ce înseamnă să ne bucurăm de Dumnezeiasca Taină a Nunții. Fiul dumneavoastră, prietenul dumneavoastră, confratele nostru, Ion Valentin Drăghici, după cum arată și bradul său împodobit, e dintre cei necăsătoriți și, pentru el, Înmormântarea e și Taina Nunții. Pentru că românii, când împodobesc bradul acesta, arată că Dumnezeu l-a luat la El și că moartea lui este nunta lui. Despre care balada noastră vorbea că se produce pe o gură de Rai. Și gura de Rai e Biserica! Și Biserica, după cum vedeți, într-o zi de februarie plină de frumusețe, mărturisește faptul că și confratele nostru s-a căsătorit, dar nu cu o femeie, ci s-a căsătorit cu Dumnezeu, cu Cel care l-a dat părinților săi. Pentru că Dumnezeiasca Scriptură ne spune că Dumnezeu ne zidește în pântecele maicii noastre și tot El ne ia la Sine.

Și cred că dumneavoastră sunteți tatăl, cel care v-ați uitat foarte atent la noi…Și m-a bucurat mult atenția dumneavoastră, pentru că v-ați uitat foarte atent la noi, la teologia care se cântă aici, la Înmormântarea creștinilor. Iar aici s-a spus că sufletul lui s-a mutat de la cele cu întristare la bucuria cea veșnică. Iar Împărăția lui Dumnezeu tocmai asta este: bucurie veșnică. E ceea ce noi trăim în Taina Nunții, având soție, copii, bucurându-ne de toate cele ale vieții de aici, dar, în același timp, fiind căsătoriți cu Dumnezeu în inima noastră.

Nu știu dacă ați văzut vreodată vreo Preoțire, vreo Hirotonie de Preot. Pentru că Preotul e căsătorit deopotrivă cu soția sa, cu Preoteasa sa, dar și cu Sfântul Altar. Undeva în Altar, lângă Sfânta Masă, Episcopul pune mâinile pe capul nostru și ne spune că de aici încolo vom primi un har, prin care vom sluji și Altarului, dar și Căsătoriei noastre. Însă, omul necăsătorit, v-a umplut pe dumneavoastră de lacrimi. Căci dumneavoastră, părinții lui, erați cei care îl iubeați și, pentru iubirea pe care i-o purtați, ați venit până la capăt cu el.

Și eu mă rog, ca iubirea dumneavoastră să se transforme în tot mai multă rugăciune. Așa după cum ați aruncat florile pe drum, în drumul nostru spre Biserică, tot așa, oriunde vă duceți dumneavoastră, la Biserică sau Mănăstire, să vă rugați pentru fiul dumneavoastră, pentru ca el să se mântuie! Ca el să meargă acolo unde toți Sfinții se veselesc.

Așa că, să țineți minte și să spuneți și la alții, că pe cei necăsătoriți, în ziua Înmormântării lor, îi și cununăm cu Dumnezeu. Îi cununăm cu Cel veșnic, pentru că El îi chemă la Sine.

Și pe fiul dumneavoastră l-am văzut ultima oară când ne servea la masă, la tușa Zina, la bunica lui. Și era plin de zâmbet. Și am observat acest lucru și în fotografiile dumneavoastră: faptul că era un om zâmbitor.

M-am uitat aseară pe o enciclopedie și mi-am dat seama că există 130 de feluri de cancer cranian. Nu știu ce fel de cancer a avut dumnealui, dar se spunea acolo că 95 % dintre cazuri sunt inexplicabile. Adică nu putem să dăm vina pe cineva. 5 % sunt ereditare și 95 % inexplicabile. Iar la un moment dat cineva spunea că un astfel de cancer poate să plece de la alte organe interne spre cap și acolo să facă ravagii.

Nu vă înțelegem suferința! Nici dumneavoastră nu ne înțelegeți suferința. Și eu sunt după 4 ani de la moartea tatălui meu. N-am plâns niciodată pentru el! De ce n-am plâns? Pentru că am fost și Duhovnicul lui. Și când l-am văzut bucuros în sicriu, mi-am dat seama că nu trebuie să plâng pentru el și n-am plâns deloc. Pozitivitatea dumneavoastră este extraordinară. Pentru că simțiți același lucru și față de fiul dumneavoastră.

Poate că ați plâns sau veți plânge. Dar eu vă văd oameni bucuroși pentru cine a fost el și pentru ce a făcut în puțina sa viață de 32 de ani. Și prezența dumneavoastră numeroasă aici, în ziua Înmormântării sale, arată că are mulți prieteni.

De aceea, dumneavoastră, prietenii lui, rugați-vă pentru prietenul dumneavoastră! Pentru ca dumneavoastră, prietenii de aici, și prietenii de oriunde, să fiți într-o singură rugăciune pentru el. Iar noi ne vom ruga pe mai departe pentru el, împreună cu dumneavoastră.

Dumnezeu să-l ierte și să primească rugăciunile noastre pentru el! Amin!

Fragrance (novel) [17]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Fragrance

(novel)

*

Excessive violence in movies is an all-inclusive that cannot be eaten. It is constantly exaggerated to give you the impression of novelty. Only that the novelty must be human, to be internal, it must pass the glass and not be a prop. Only when their love conquers all, although we know this, we know it very well, does it make you cry. Thew tears are your understanding. They are not weakness, but strength, because understanding means your inner strength. It means what you have understood from what you have lived, because the life is a continuous understanding of yourself. And I let her sleep, sleep a little more, because I know she needs rest. And when she wakes up, she has a clear, loving smile, because she looks at me as if she were seeing me for the first time. And my eyes, shining with joy, tell her the same thing: „I love you too, yes, and every day more and more, so that I have no words!”.

For words do not end, but we say this looking at our littleness, of our life. As if our life were so short. But it is eternal! And our words do not end and we still have much to say, to love, to understand, much transfiguration to live. Because our God is in the middle of our life, He is the One who always changes us. And when He changes you, you understand the ghostual life as a path of silence. Like the silence you immerse yourself in to enjoy.

Maria remained with her childish smile, while Iulia understood too early what it means to be a woman. Parents protect their children from reality, until reality brutally enters their life. And when you get pregnant at 14, you are no longer a child, but you are that loneliness that needs real support, even though you may be alone against everyone. Because we, often, don’t want to help in time, but we help when no one asks us to. When we think it’s appropriate. But the voice of help is when a person is suffering. That’s when it’s needed! Then we should be so close that man can pass through trouble as through a door. And when you go through the door, you know that you had people on your side. That you weren’t alone. But when you stand still in the doorway, you are an inconvenience to everyone. Because no one stays in the door, unless the door is a metaphor. I have always detested the excess of poeticization, which is a killing of experience. When you hide in poetry, you kill poetry. Poetic embellishments are necessary as long as you say what you have to say. But when you parade your poeticization, when you show that you know, then you are no longer making literature, but empty pastiche. Because every time you need your living experience, the one that must reach the audience like a gentle breeze.

Folding the kerchief on the forehead. Grandmother Floarea folded it in her own way, which I liked for its appropriateness. The two „young” old ladies, at the opposite pole, believed that their alignment with the trend would also save them from old age.  But who could have confused them with 20-year-olds, if they were over 60?! The rhythm that trivializes the text. Too much rhythm and blind lyrics. They got on bus 100 with me and got off without me seeing them again. As if they had never gotten on and never gotten off. Because we no longer sit around watching people, to rest in their gaze, but immediately ignore them. Others and others, and it’s not important what I see, but what I have to do, and I hurry, and if I hurry, then let others be healthy. Or let them step aside in front of me, because I have work, a lot of work.

Cough due to tonsillitis. My tears flow, my nose runs, my breathing is blocked, I use nasal sprays and my nostrils are still blocked. And with all this I write novels, I keep writing, because the heat of the illness makes me suitable for writing. It beats coin improperly on what you drink or eat to write, when the fundamental issue is who you are. What you have to say. Because writing is part of self-confession, of this self-giving towards people. And if people would dialogue with each other, they would write novels every day, because the writing is a continuous dialogue with people.

1 2 3 6