Ioan Alexandru: istoria României esențializată în imne [69]
Imnele Putnei sunt publicate în 1985 și, în ciuda regimului ceaușist (care își trăiește, însă, ultimii ani), sentimentul pe care mi l-a dat acest volum[1] este că autorul – după cinci volume de versuri profund religioase și mistice, plus antologii – a căpătat mai mult curaj și nu se mai teme așa de mult de interdicție și de represalii. Folosește în continuare multe simboluri, e tainic și obscur, dar, totuși, caracterul religios este destul de evident. Sau poate că e o mare minune apariția acestor volume în plin regim comunist!
Folosind, încă, o strategie la care a apelat și în volumele anterioare, multe poeme – mai ales titlurile – din începutul și finalul volumului evocă istoria Moldovei, a Mănăstirii Putna și a lui Ștefan cel Mare, deși substanța lor nu este doar istorică, ci și mai mult creștin-ortodoxă și isihastă, evidențiind învățăturile Ortodoxiei și elogiind jertfa celor care au trăit în conformitate cu ele. Însă poemele nu mai sunt așezate haotic, ci mult mai ordonat. Iar miezul volumului este format din poezii care promovează pe față isihasmul, având în centru referințe clare la războiul duhovnicesc cu demonii, la nevoința sau asceza necesară pentru dobândirea virtuților creștine, smerenia adâncă și pocăința. Pentru aceasta, în numeroase poeme sunt lăudate darul lacrimilor, suferința de bună voie și lepădarea de sine. Virtuți pe care trebuie să le caute nu numai monahii, ci și mirenii.
Confesiunea poetului este limpede, în a mărturisi ortodox nevrednicia sa înaintea lui Dumnezeu și a aștepta de la El mila și mântuirea. Iau ca exemplu un poem intitulat Psalm:
Oriunde plec Tu ești mereu cu mine
Unde-aș fugi să nu pot fi ajuns [?]
Sunt singur[,] e noapte[,] vin să mă ruine
Nelegiuiri cu câte te-am străpuns
De fața Ta nimic nu mă ascunde
Oriunde cer azil sunt prigonit
Oceanul nu are îndestule unde
Să-mi dea odihnă nemărturisit[2]
Nici lacrimile nu mă mai încearcă
De teama Ta și ele-au amuțit
Poruncă-ai pus în toate să mă-ntoarcă
Să mă predea unde te-am pângărit
Știu că o faci din mila Ta cea mare
Ce nu îți dă odihnă să mă uiți
Să-mi treacă zilele fără lucrare
Cu fața Ta de-acuma mă confrunți
Dumnezeu este bun și multmilostiv dar este și drept. Și când omul se măsoară singur cu sfințenia și măreția dumnezeiască și cu înălțimea poruncilor Lui și a vieții dumnezeiești la care îl cheamă Mântuitorul său, este cu totul înfricoșat și cutremurat, pentru că vede diferența enormă între ce este și ce ar trebui să fie, între statura sa ideală (icoana la care îl cheamă Dumnezeu) și cea reală. Iar chemarea lui Dumnezeu și împlinirea întru El nu sunt opționale. Lipsa răspunsului și a făptuirii e Iadul veșnic, depărtarea infinită și eternă de Dumnezeu, cea care împietrește făptura de teamă. Dar Dumnezeu dăruie robilor Săi această frică tocmai pentru ca să nu zacă în nelucrare, în lipsă de pocăință și de fapte bune.
Începutul Psalmului lui Ioan Alexandru parafrazează Ps. 138, 6-10: „Minunatu-s-a cunoașterea Ta din mine, întăritu-s-a, nu am să pot către ea. Unde am să mă duc de la Duhul Tău și de la fața Ta unde am să fug? Dacă am să mă sui întru cer, Tu ești acolo, [iar] dacă am să cobor întru Iad, [Tu] ești de față. Dacă am să iau aripile mele de dimineață și am să locuiesc întru marginile mării, [Tu cu mine ești,] căci și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta”[3].
Privirea întru sine este însoțită de pocăință: „Sunt singur[,] e noapte[,] vin să mă ruine/ Nelegiuiri cu câte te-am străpuns” – cugetarea nocturnă și privegherile de noapte sunt cele mai rodnice în a insufla pocăința, iar poetul a vorbit adesea despre rugăciunile sale nocturne. Și fiecare creștin se simte responsabil de răstignirea Domnului, prin păcatele sale.
„Poruncă-ai pus în toate să mă-ntoarcă/ Să mă predea [de] unde te-am pângărit”: întreaga creație slujește lui Dumnezeu spre mântuirea noastră, spre întoarcerea noastră la smerenie și la pocăință. Aidoma zice și-n alt poem: „Neliniștit e sufletul în mine /…/ Iar că [Fiindcă iar] lovește-acum [Dumnezeu] în miez de noapte/ Zguduindu-te din temelii/ Că [Fiindcă] a ieșit cu sabia la fapte/ Măcar de frică-n grabă să învii // Cosmosul îi ține parte/ Oriunde intri da-vei de năluci”, de nălucile fricii, de spectrul morții, pentru că frica din noi este rodul păcatului.
Și în alt Psalm: „Dacă este frica Ta știu că îmi face bine/ Dar să n-o lași Doamne prea mult/ Pe jar e mai ușor să stai sau în ștreang pe coline/ Dar cum să-l rabzi îndelung pe cel sfânt [?]” (Mizonoptica) – pe Cel Sfânt, pe Dumnezeu, de care se îngrozește și se cutremură nevrednicia noastră.
De aceea, „plângă ochiul îndeajuns/ Scânteie ghețarul nestrăpuns /…/ Lacrima de foc și oseminte/ Să țină mintea-n inimă fierbinte” (Lacrima de foc): lacrima pocăinței fierbinți și cugetarea la moartea să țină aprinsă rugăciunea cu mintea în inimă, rugăciunea isihastă. Căci, doar „cotropit în liniște de plâns/ De iubire-i sufletul străpuns” (Lacrimi).
Poetul are pururea în cuget (și orice creștin ar trebui să aibă) Jertfa Mântuitorului pe Cruce, pe care o rememorează în mai multe poeme. Spre exemplu în Ecce Homo:
Și de coloana de marmură fost-a legat și biciuit
Nu numai de lemnul râvnit de carii
Și cărturarii se vor lepăda întruna de el
Nu numai neștiutorii și barbarii
În templele lor aulice îl vor duce
De capiteluri ionice legându-l pe cruce
De un obelisc triumfal cu ghiulele de plumb
În bice-mpletite
Îl zdrobiră din creștet în tălpi înainte de-ai fi
Mădularele răstignite
Să-i poată pune hlamida de purpură pe umeri
Și pe frunte cununa de spini și lobodă
Și se dădură scribilor și judecătorilor mai întâi mână slobodă
Iar când l-au scos mulțimilor istovit fără chip și-nfățișare
Ca țap ispășitor era de mult în sângele lor în lucrare
În piața așa-zis pietruită i-au pus trestia-n mână
Și tăblița marelui preot pe frunte sub cunună
Apoi retrăgându-se toți de lângă cupa cu otravă
Livrat între tâlhari să-i despuzească ultima slavă
Și cum erau împreună cu El toate faptele lor blestemate
Trebuiau pironite pe lemn afară din cetate
Când oalele începură să fiarbă cu carne de praznic
Proaspătă-n ele
Soarele se cerni a prohod aprinzând lumânărele stele
Soarele s-a cernit a prohod, dar n-a aprins „lumânărele stele” (imagine inspirată din poezia lui Arghezi[4]), ci doar poetic formulează astfel Alexandru jeluirea întregului cosmos la moartea Creatorului său pe Cruce. Pentru că în cele trei ceasuri de întuneric, a fost beznă totală peste întreg pământul, în care n-au luminat nici soarele, nici luna și nici stelele.
Tabloul Răstignirii cel prea zguduitor apare și în alte versuri:
Să-l urmărească blasfemiile pământului până
Pe cruce sus
Între doi tâlhari să-l hulească
L-au pus pe Iisus
Întrucât duhurile ucigașilor se vor răzvrăti dolofane,
Să-i otrăvească și-auzul cu alte piroane,
Cu săbiile gurii lor să-l străpungă,
Când sulițele de jos în inimă-o să se frângă
Să-i pălmuie ei de-a dreptul însângerată căpățâna
Când se va-ntuneca soarele și-mpurpura luna
Iar de va sucomba lovindu-l cu pietre în față
Să fie și ei vinovații că l-au luat din viață
Dar unul îndrăzni să-și predea Mielului durerea
Și zgudui pământul Învierea
(Crucificarea de pe racla Sf. Ioan cel Nou)
Și Cel care a suferit astfel pentru noi ne spune: „Nu-ți fie teamă neajutorată turmă/ Oricât ar fi în cosmos de târziu/ Sunt cu tine pe cât tu-mi ești în urmă/ Oricând mă strigi eu am să vin. Sunt viu” (Sunt viu).
Hristos este viu în veci! Dar noi, care vrem să fim în urma Lui, adică să mergem pe urmele Lui, trebuie să privim la Crucea Sa tot timpul:
Cum să nu trebuiască și tu să bei până la fund
Amarul
Dacă din mâna Lui n-a fost cu putință
Să treacă paharul
Ține suferința de plasma cosmosului cea
Mai profundă
De vreme ce-n sânul Triadei umblă sămânța ei
Fulgerândă
Irupând prin energiile necreate din când în când
Cu putere
Să-ntrețină în făpturi candela aprinsă de Înviere
(Suferința)
„În sânul Triadei”, al Sfintei Treimi, este Fiul cel ce S-a întrupat și a suferit moartea pe cruce. Iar prin energia necreată a Preasfintei Treimi, prin harul Său necreat se îndumnezeiesc cei care se nevoiesc cu râvnă pentru mântuire, prin asceza pocăinței și smerenie.
[1] Ioan Alexandru, Imnele Putnei, Ed. Cartea Românească, București, 1985.
Dedicația sună astfel: „Închin această carte Moldovei lui Ștefan cel Mare și a lui Daniil Sihastrul”.
[2] În sensul: dacă nu mă mărturisesc Ție, Doamne, dacă nu mă spovedesc și nu-mi mărturisesc păcatele.
[3] A se vedea: Psalmii, traducere din LXX și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/04/psalmii-editia-lxx/.
[4] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/06/dumnezeu-si-arghezi-actualizat/.