O ironie fără umor
Marin Sorescu a zis despre opera sa, „La Lilieci”, ca e o încercare de reconstituire a epopeii satului său (autorul era convins că satul ține locul cetății antice) ori că poate fi considerată amintirile sale din copilărie. Și că limba din Bulzești e cel puțin la fel de literară ca cea din Humulești.
Pentru mine, care sunt teleormăneancă la origini, poemele din „La Lilieci” sunt tot atâtea pagini dintr-un roman similar „Moromeților”, aproape identic la nivel lingvistic sau stilistic. Diferența e că Sorescu n-a fost structural romancier ca Preda, ci structural poet. Dar „La Lilieci” e monografia unei lumi care dispare, ca și „Moromeții”, plus monografia unui grai. Sorescu însuși vorbește despre această operă a sa exclusiv în termeni de tradiție, recuperare și conservare. Și în cuvinte de dor și jale.
Cred că „La Lilieci” este, dacă nu o epopee, cel puțin un roman întru totul inedit, fără coerență diacronică internă, înrudit cu „Moromeții”, lingvistic și sociologic, și cu „Istoria ieroglifică” prin amestecul de genuri, caracterul inedit și voluta demonstrativă.
De aici, cartea a progresat, cu aportul unor critici, până la operă de anticipație a postmodernismului. Această parafă îmi aduce aminte o întâmplare veche. După Revoluție, în 1990, Partidul Comunist s-a reînființat sub numele de Partidul Socialist al Muncii, iar când au venit alegerile, și-a prezentat un clip electoral cu imagini reprezentând realizările Partidului Comunist. Și cum acesta condusese țara în ultima jumătate de secol, aveau de unde alege. Însă era și o imagine cu o Biserică, între celelalte. Și m-am gândit cât de repede se rescrie istoria, fiindcă nu-mi aminteam când a construit PCR-ul Biserici.
Aceeași consternare o am să aud că postmodernismul sau postmoderniștii noștri s-au ocupat de conservarea civilizației românești rurale. Fiindcă eu am ratat breaking news-ul acesta. Dar, vorba autorului „Liliecilor”: Homer e modern și posthomericii sunt postmoderni.
Sorescu a scris această carte din aceleași motive pentru care Ioan Alexandru și-a scris imnele și anume din dorința de conservare și tezaurizare a unei lumi, reprezentând o veche vatră de cultură și civilizație, despre care a simțit că este pe cale să dispară. Nici intenția autorului și nici opera nu seamănă cu nimic din clivajul postmodern. Sorescu nu a scris „Liliecii” ca să îngroape o lume, ci ca să o salveze. Alții au fantezii cu lespezi de plumb peste ce nu le place.