Adrian Păunescu: cronica poeziei unei lumi [1]
În mod neașteptat, generația ’60 – Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu etc (i-am enumerat pe clasicii poeziei române neomoderniste[1]) – se caracterizează printr-o mare libertate expresivă, la nivel estetic, deși regimul totalitarist se manifesta opresiv, impunând granițe de gândire și canoane ideologice și culturale.
Poeții acestei generații își revendică tacit această libertate și reușesc, într-un mod formidabil, să scape de represiune și să își imprime harul creator în opere memorabile. În ciuda factorului politic, am senzația că li s-a eliberat culoarul estetic, că poeții nu se mai simt atât de mult încorsetați de legi estetice drastice și se manifestă destul de liber la capitolul stilistică a poeziei. Indubitabil, sunt înaripați de lecturile din lirica interbelică (în special), dar nu sunt intimidați de excelența precursorilor și nici nu sunt tentați să le recupereze stilul cu fidelitate, în sensul de a rămâne ancorați vizionar la țărmul lor. Dimpotrivă, profită la maximum de libertatea stilistică oferită de un regim opresor, care propune modele literare nesemnificative, pentru a se manifesta poetic și estetic cu cea mai mare libertate, creând o generație din care s-au ridicat câteva genii incontestabile. Paradoxal, o asemenea dezlimitare estetică nu există azi, când lanțurile estetismului zornăie (și nu se poate face poezie decât în felul agreat de critica oficială…). Sigur, geniile le ignoră în orice epocă, dar remarc paradoxul.
Revenind la poeții postbelici, între aceștia, Adrian Păunescu alege un drum pentru care, am putea zice, nu există precursori în interbelicul românesc, pentru că biografismul, anecdota sau reportajul nu se pot găsi acolo. Sau în teoria liricii moderne. Dar nici poezia mistică sau metafizicul travestit ludic nu au avut precursori direcți sau paragrafe adiționale la definiție…
Adrian Păunescu a rămas până astăzi o personalitate controversată, din cauza implicării lui în politică și a rolului jucat în timpul comunismului, în susținerea regimului Ceaușescu. E nevoie de multă analiză lucidă, cred, pentru o concluzie obiectivă. Pentru care, probabil, va trebui să mai treacă timp. Implicarea în viața politică, ca personalitate cu vederi de stânga (menținute și după Revoluție), i-a creat mai degrabă o reputație nefavorabilă. Dar, ca și în alte situații, nu mă interesează aspectele extraliterare, ci doar opera poetică. Și sunt evidente, la el, talentul indeniabil, originalitatea și caracterul prolific al poeziei sale[2]. Care îl transformă într-o voce lirică reprezentativă și inconfundabilă pentru epoca sa.
Considerat de Eugen Simion drept cel mai mare poet social, Păunescu are peste 30 de volume de versuri publicate (plus reeditări și antologii). Și nu atât numărul mare de volume e strivitor, cât evidența unei înzestrări neobișnuite de a versifica ușor dar nu facil.
Păunescu debutează în 1965, cu volumul Ultrasentimente. Cu doar un an în urmă, Nichita Stănescu publicase volumul său secund, intitulat O viziune a sentimentelor. Dar, dacă lirica lui Nichita era una a iubirii (a îndrăgostirii ca sentiment paradisiac) și a renașterii conștiente întru creație și întru ființă spirituală, versurile lui Păunescu înclină doar în parte spre idealuri similare. Pentru că se va îndrepta destul de repede spre ceea ce va deveni definitoriu pentru lirica sa, și anume poezia cu profil social sau de cronică a timpului său.
Există, însă, în acest volum, poezii sau versuri care îl arată congener cu Labiș, Nichita și Ioan Alexandru, prin entuziasmul debordant al descoperirii de sine, al intuirii în adâncime a talentului său. Iar undele acestea seismice justifică „ultrasentimentele” înregistrate interior de poet[3]:
„Mă aflu în zile de mare emoție/ În care mă pregătesc pentru o altă vârstă./ Umblu cu o deosebită repeziciune pe străzi,/ Unor lucruri le dau împuterniciri speciale;/ Trimit copaci să mă reprezinte la răsăritul lunii /…/ Îmi dezgolesc în fața voastră anii/ Și denunț întrebările nerezolvate/ Cu care voi intra în vârsta nouă. /…/ Odată, când dormeam greu/ Pentru că scrisesem aproape toată noaptea,/ M-am trezit respirând primăvara:/ Vapori înflăcărați se desfăceau/ Din «Firele de iarbă» ale lui Whitman/ Și îmi părea că-nmuguriseră și înfloriseră/ Unghiurile obiectelor din casă /…/ Vârsta mea/ Nu poate avea/ Decât secunde, minute și ore fosforescente /…/ Noi suntem/ Adolescenții pe care/ Și i-a dorit pământul./ Fiecare dintre noi este mărturisit celorlalți/ Până la gânduri, încât i se vede,/ Prin frunte,/ Gândirea arzând”… (Zile de mare emoție);
„E-o zi atât de rară, de întâmplări tăcute,/ Încât parc-aș trăi pe lut de rai/ Un an mai vechi, o sută nouă sute,/ Treizeci februarie sau zero mai” (Rara fericire de primăvară);
De-abia-mplinisem șaisprezece,/ Eram trist și gânditor./ Aveam o sete de-a-nțelege,/ Curtam o patimă de zbor” (Baladă de băiat blond);
„Te-aștept de două veacuri și ceva./ M-au însoțit mereu alte și alte/ Păsări și stânci, și tot mereu o altă stea/ A măcinat peste sandaua mea/ Secunde, fluxuri și smaralde. /…/ Și ar fi fost să mor în zgomot și în asurzire/ De zeci de ori, dar rămâneam tăcut,/ Căci neamul meu mi-a dat ca moștenire/ Acest nărav, să te aștept oricât” (Când ai venit);
„Și loc de-ntâlnire al durelor patimi/ E trupul tău tânăr pe care ți-l clatini,/ Să se lumineze și să lumineze/ În hale fierbinți ca în punct de geneze” (Nașterile înflăcărate).
„Intram în Hunedoara, sporindu-mi vârsta când/ Din larg – deschise geamuri băteau un început/ Semnalele de oră exactă, mai luptând/ Neiertător, cu amintirea/ De zgură înroșită a timpului trecut. // Prin dilatate coșuri oțelul renunța/ La fum, ca mult mai liber să respire./ Asemenea prin simțuri, atunci și vârsta mea/ Își respira minunea, primind-o cu uimire. /…/ Mi-e dată fericirea, răspunderea să am/ Oțel la temelia alcătuirii mele,/ Nervos oțel – rachetă și calm oțel – dinam/ Și, mai ales, oțelul – răspântie de stele. // Eu luminat de șarjă pluteam din loc în loc,/ Să-mi luminez și gânduri și ochi și trăsături,/ Acolo între lavă și vârsta mea de foc,/ Ca între două teribile temperaturi” (Șarja). Etc.
Ca și în cazul poeților congeneri de care am amintit, în aceste versuri apare presentimentul unui destin mare, conștiința unui viitor și a unei hărăziri aparte. Nu poate fi vorba de inspirație reciprocă (dovadă fiind inclusiv faptul că fiecare a evoluat în alt sens, rămânând genial…), nu a fost un sentiment poetic contagios, a fost un sentiment de la Dumnezeu, pentru că nu poate fi explicat omenește, rațional. Niciun fel de context (nici cultural, nici social, nici politic) n-a favorizat asemenea entuziasm juvenil unit cu conștiința unicității și a harului poetic:
Amiral sunt, de patimi, al drumului greu
Dintre sensuri și nord.
Bat – de ani douăzeci – bordul numelui meu,
Norocosul meu bord.
Se consumă, în apele crâncene, ploi.
Vânturi curg, nefirești.
Și sunt algele-n jur, zdrențuite și moi,
Ca un bocet de pești.
Înotam în ape dulci cu un mare desfrâu,
Fiind adolescent.
Marea încă mai ține în ea acel râu
Când încep continent.
Las bărbia în piept sprijinind trăsături
Formulate abia.
Până-n steaguri pătrunsă de țărmurii puri
E corabia mea.
Amiral îndrăzneț și ce tânăr, ehei,
Ard pe-un nume distinct.
Umbra steagului cade pe umerii mei
Epoleți devenind.
(Amiral la douăzeci de ani)
Convins că are „un nume distinct”, declamă nichitian: „Tu ești cu mine, cor fericit,/ Ține această frânghie-a zării./ Am auzit, am văzut, am citit/ Structura mării” (Marea).
[1] Așa cum Mircea Scarlat s-a raportat la clasicii Tudor Arghezi, Lucian Blaga și Ion Barbu, ai liricii interbelice. La care eu l-am adăugat și pe Bacovia. Deși, pe de altă parte, nu sunt adepta făuririi de ierarhii, pentru că poeți la fel de mari – fiecare în felul său – mi se par și Ion Vinea, Ion Pillat sau Vasile Voiculescu.
Iar prin modernism sau neomodernism înțeleg mai mult o adunare de trăsături identitare care îi grupează împreună pe cei menționați și nu o linie ideologică opusă tradiției sau doctrinelor conservatoare.
Aș alipi acestei generații șaizeciste, ca precursori, și pe Nicolae Labiș (care nu e socotit aici, de obicei, pentru că a debutat mai devreme și pentru că e considerat un destin frânt, dar care cred că, dacă nu ar fi fost asasinat, i-ar fi fost asimilat), dar și pe Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, chiar dacă acesta a fost publicat târziu și nu a avut o influență directă.
[2] Pentru investigația mea critică, folosesc: Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, ediția a doua, revăzută, adăugită și actualizată [de autor], Ed. Păunescu, Fundația Iubirea, Fundația Constantin, 2003.
[3] Un entuziasm generațional unic în istoria noastră literară, după cum am mai spus. De la care s-a sustras Marin Sorescu și de aceea, probabil, s-a simțit „singur printre poeți”, el scufundându-și seismele în apa versului, cel mai adesea. Dar chiar dacă alege să nu-și manifeste vulcanic sentimentele sau crezurile în poezie, precum confrații săi, nici Sorescu nu își poate ascunde intensitatea vieții lăuntrice și intransigența morală, în ciuda deghizării sale dese în ironist.