Adrian Păunescu: cronica poeziei unei lumi [2]

Chiar din acest prim volum de poezie, Păunescu dovedește o foarte mare sensibilitate față de părinți, familie și strămoși, pe care nu am întâlnit-o, în felul acesta, cu o foarte profundă pătrundere psihologică, la alți poeți (poate doar la Ioan Alexandru). Ca în poemul Smulgerea din părinți:

E-un timp când mai stăm în părinți,
Cu gesturi, cu stări și cuvinte,
Râvnind traiectorii fierbinți
C-un sens refuzat dinainte.

E-un timp când ei sunt și copii
Și vârstnici, iar noi, pe aproape,
Plutim fulguit peste zi
Ca umbra de navă pe ape.

…E-un timp când ieșim din părinți,
Cu gesturi, cu stări și cuvinte.
Deodată ni-s anii fierbinți
Și clipa devine fierbinte.

Se-ascut, bifurcându-se, firile,
Se-nchid între ei și-ntre noi,
Se ferecă bine gândirile,
Și ușile dintre odăi.

Atunci ei rămân ca oglinzile
Din care un om stă să plece.
Odăile-și tânguie grinzile
Și timpul se-aude cum trece. [etc]

Poetul are o uimitoare vedere în adâncime a realității, evidentă precocitate și cugetări mature, ca și colegii de generație de care am amintit.

Un alt poem găzduiește amintirea unui străbunic: „Apă rece, apă luminoasă,/ Când gutuile tronează-n ramuri,/ Beau acasă/ Îngropat până la brâu în geamuri./ Beau apa și ceru-n ea depus,/ Apă roșie, îmbolnăvită de-un apus,/ Și ferestrele-n odăi mă duc și mă apasă. /…/ Lanțul palid al fântânii se coboară,/ Lanțul roșu al fântânii suie din adânc./ Peste tot atât albastru curge-n seară,/ Că îmi vine să m-așez lângă fântână și să plâng” (Fântâna cu chipuri).

Versurile lui Păunescu creează sentimentul că nu inventează ceva nou, că revizitează foarte vechi muzee poetice ale trăirilor și idealurilor umane, și totuși, ceva e foarte diferit, nou, original, în versurile sale. Nu e doar o simplă ușurință extraordinară de a versifica, e și multă maturitate și inteligență (alături de multă sensibilitate, care deosebește poetul de narator, poezia de proză – iar sensibilitatea e semnul iubirii de oameni). Și, ca orice mare poet, nu inventează sentimente, ci un seismograf original: „Îmi place să trăiesc vegheat de lucruri/ Ca de ființe încomate./ De pildă, arborii să urle muguri,/ Iar dealurile să vâslească sate. // Eu în alcătuirea mea impară [fără pereche]/ Mereu îmi umplu grelele absențe cu idei”… (Energia); „Căderea urei și a grabei/ În oboseală mă ajunge;/ Stau în genunchi în fața apei/ Și lumea ei de pește plânge. /…/ Și iată brațul, printre lucruri/ Căzând, se-ntinde spre fantome./ A dat priveliștea în muguri/ Foșnește cerul, de arome. // De noi mișcări mi-e mâna plină,/ Ca de inele și garoafe./ Crăpată-i zarea, de lumină,/ Pământul e-n tangaj[1] pe lave” (Odihnă de pescar).

Poemele de dragoste care încearcă să reconstruiască paradisiac sentimentul și unitatea cuplului n-au geniul versurilor lui Nichita Stănescu, deși caută să se apropie: „La-nceputul lumii noastre delirante,/ Când pământul se ținea de soare încă,/ Sau cu-o mare sau cu-o africă adâncă,/ Oh, doi tineri au ieșit frumos din plante. // Ea – dintr-o șerpească iederă și-a tras/ Trupul ca o ceață, ca o amețeală./ El – dintr-un stejar a făcut primul pas/ Dat afară de o sevă inegală” (Geneza); „La mare, unde arborii sfârșesc/ Și-ncepe straniu lumea altei seve,/ Pe un teren de ape nefiresc,/ Năștea nisipul coapse-n lanț de eve” (Preoții mării).

Tiparul metaforic oscilează între Ion Barbu (fără ermetism) și Geo Dumitrescu. Se pot face, însă, apropieri și distanțări de mulți alți poeți (nu numai români, ci și străini: Whitman, Maiakovski, Esenin…), fără ca prin aceste comparații să putem exprima, neapărat, ceva esențial despre lirica sa.

Cântec de dragoste are aerul unei balade urbane, scrisă în genul lui Radu Stanca:

Ce mult aur aveam! Pe cuvântul meu de onoare
Mă temeam, mă temeam să nu-mi fie furat.
Și unde-l aveam? Și prin ce întâmplare
Ajunsesem, deodată, atât de bogat?

Monte-Cristo e mort în sertar la Dumas…
Să fi luat moștenire această comoară?
Niciun neam de al meu pre bogat nu era,
Iar eu aveam aur cât cinci continente,
Mă simțeam o grămadă de sentimente
Și mă proclamasem țară.

Dar o jenă, așa, m-a cuprins și tot aurul
Văduvei lumi i l-am restituit,
Astfel că acest gest, bunătatea, tezaurul
Într-o funcție mare m-au rostogolit.

Ce să vă spun? Birouri de marmură unse cu pluș.
Lemn subțire la geamuri, sucit în lumină.
Dăruiam secretarelor tone de ruj,
Și portarilor butoaie de briantină.

Anii mei – douăzeci – mușcau aerul umed.
Și de sufletul meu, luminos și curat,
Vuiet mare dădea, o splendoare de vuiet,
Clădirea puternică a Monetăriei de Stat.

Și atunci mi-am dat seama și-am strigat în delir:
– De la tine am aurul, dragostea mea!
Și strigătul ilumina bătrânele zidiri
Și casele de bani le mângâia, le deschidea.

Răsăreai obsedant pe tot aurul meu,
Îți visam bustul tânăr, surâsul, pletele,
Și-am dat ordin adânc și metalic și greu:
Chipul tău să se bată pe toate monedele.

Șaizeciștii folosesc interbelicul, dar și toată moștenirea poetică, ca pe o ladă de zestre sau ca pe un relief stabil pe care pot să-și ridice propriile forme noi geologice, în sens poetic. Iar noile formațiuni surprind nu pentru că sunt expresie, în primul rând, ci pentru că sunt experiență în cuvânt! Spre deosebire de optzeciștii postmoderniști, care s-au angajat să nege si să dărâme mai întâi, ca să reconstruiască ulterior din resturi și cioburi, prin reciclare, șaizeciștii n-au distrus, ci au admirat și au dus mai departe.

Sintezele lor expresive ascund procese invizibile pentru ochiul și mintea cititorului, dar rezultatul vădește implicarea lor profundă în alchimia poetică a verbului românesc.

Păunescu e convins nu numai de genialitatea sa, dar și a confraților de generație, stabilindu-și ascendența adânc, în Eminescu și în balada veche a jertfei pentru creație: „Ce gânduri complicate se-ntâmplă/ Acum, în fiecare țărm de tâmplă!/ Bărbații viitorului respiră/ Cu brațele căzute cald pe liră,/ Simt trăsături în piatră dând târcoale/ La Argeș și la patimile sale. // În roca dură, pură, amăruie,/ Se naște cineva direct statuie. /…/ Căci roca noastră are-o puritate/ Mai grea decât a marmorei curate” (A avea filozofi).

---

[1] Mișcare oscilatorie de înclinare a unei nave, a unei aeronave sau a unui vehicul feroviar, efectuată în jurul unei axe transversale. Cf. DEX.