Adrian Păunescu: cronica poeziei unei lumi [3]

Încă nu ne apropiem de poezia realului, a înregistrării realităților sociale. Volumul Mieii primi, din 1966, este un volum de poezie metafizică. În care Păunescu începe un turnir cu colegii de generație, având conștiința că e puțin mai tânăr, dar și sentimentul că e foarte înzestrat. Pare că vrea să dovedească faptul că poate să scrie poezie metafizică, precum interbelicii sau precum Nichita Stănescu. Autorul vrea să arate că și el poate fi orfic și ermetic-barbian. Exprimarea din acest volum e, în mare parte, sentențioasă. Stilul sentențios este aici suveran. Iar principala preocupare a autorului este definirea condiției umane și a geniului. În termeni poetici, dar exprimând o filozofie veche. Sau, mai bine spus, exprimând o concepție teologică ortodoxă, cel mai adesea, în mod surprinzător.

Un poem lung se numește: Tinerețea unchilor mei, Ioan și Dumitru. În mod neașteptat, nu este un poem autobiografic, ci este un poem filozofic. Sau chiar teologic. Amănuntul autobiografic ar fi că tatăl său, Constantin, și cei doi frați ai săi amintiți în titlu seamănă foarte mult între ei și cu poetul. Însă, de aici, autorul ajunge cu mult mai departe. El spune, în poezia aceasta, că: „Poetul e istoria familiei sale”. Și că el se naște atunci „când legea hotărăște că primul poet/ Al unei familii poate să facă/ Veșnică sămânța din care se trage”. Cu alte cuvinte, nașterea sa este un eveniment istoric așteptat de un neam întreg. Ceea ce reprezintă o concepție înaltă despre poet și despre poezie. O concepție clasică și romantică. Poetul de geniu este un exemplar extraordinar într-un neam.

Ceea ce Păunescu afirmă, însă, mai departe este surprinzător: „Pe unchiul meu Ioan îl iubesc pentru că/ E mai în vârstă ca tatăl meu/ Și în el eu exist mai de mult/ Decât în tatăl meu însuși,/ Și pot spune, fără teama/ De a mâhni pe cineva dintre ei,/ Că dacă unchiul meu Ioan/ Se întâlnea cu mama mea,/ Tot eu mă nășteam, exact cum sunt acum,/ La fel, parte cu parte,/ Și în întregime/ Cu această condiție [de mare poet]”. Iar despre unchiul Ioan ne spune că a fost profesor de litere și filosofie. Probabil de aceea s-a simțit mai înrudit cu el decât cu însuși tatăl sau. Afirmația lui Păunescu este falsă, dacă ne raportăm la ființa biologică. Dar este discutabilă dacă vorbim despre harul lui Dumnezeu. Poetul susține că nașterea sa era indispensabilă și inevitabilă, din voința lui Dumnezeu. Ceea ce este corect ortodox. Dar intervine o problemă foarte complicată de morală creștină. Că Dumnezeu l-a iubit din veșnicie și din veșnicie a vrut să se nască un mare poet ca el reprezintă o gândire întru totul ortodoxă. Dar că putea să se nască și din alți părinți și ar fi fost exact același, acest lucru rămâne discutabil…

Mai departe, poetul afirmă că unchiul Dumitru „seamănă/ Atât de mult cu unchiul meu, Ioan/ Și cu tatăl meu, Constantin,/ Și eu însumi semăn atât de mult cu ei/ Încât pot lăuda, aici, acum,/ În fața planetelor, copleșit de roua/ Care cade din ele,/ Perfecta înlănțuire a vieții lumii,/ Ordinea lumii și a stelelor,/ Dreptatea legilor sub care/ Respirația e primul semn al apăsării. //

Ce dovadă mai mare că nu sunt întâmplător/ Decât aceea că am fost dat spre naștere/ Celor trei frați, Ioan, Constantin și Dumitru?/ Ce dovadă mai mare că trebuia să vin/ Când am venit, așa cum am venit,/ Decât faptul de a fi fost împărțită/ Imaginea mea viitoare/ Celor trei viguroase oglinzi?//

Îți mulțumesc, nevăzută lege /…/ subliniind/ În trei trupuri ideea de naștere a mea /…/ Pentru dovada ce-o am,/ Prin asemănarea cu voi, că nu sunt întâmplător”.

Însă asemănarea cu cei trei unchi nu poate să nu ne trimită și la asemănarea cu Preasfânta Treime. Sublinierea caracterului neîntâmplător al nașterii sale este un lucru teologic. Care, fără îndoială, are legătură cu voința sau dorința din veșnicie a Sfintei Treimi Dumnezeu ca noi să ne naștem.

Păunescu e orgolios când își afirmă genialitatea, dar nu este luciferic. Are și momente când se exprimă blasfemic (și voi aduce câteva exemple, când va fi cazul), dar acesta nu este unul dintre ele. Dimpotrivă, aici se exprimă corect teologic. Dar de unde atâta preocupare de a-și justifica duhovnicește nașterea? Întâmplarea sau hazardul anulează excepționalitatea, desființează însăși ideea de geniu. Păunescu recunoaște că trebuie să fie neapărat ceva supranatural în nașterea unei asemenea personalități. Recunoaște acest lucru observând obiectiv în sine însuși manifestarea talentului ca un dar mai presus de ceea ce este omenesc.

Consideră că i s-a pus „Pe creier har de-nțelepciune,/ În sânge inimi mult mai bune/ Decât vor toți, decât au mulți”. Și,  de asemenea, că i s-a dăruit un suflet „mereu virgin” (Văzduh virgin). Și mai crede că: „De m-aș opri, din mine nimic n-ar mai rămâne,/ Căci fum sunt cei ce-ncearcă să-și sară din destine;/ Să respectăm pe-acela ce nu știe s-amâne –/ destinul care curge și singur către sine” (Femeile pe care nu le voi cunoaște). Dumnezeu însuși ne-a spus că cel care-și îngroapă talantul (talentul, chemarea, vocația) este vinovat. Iar poetul are conștiința darului care nu trebuie ignorat, îngropat sau aruncat.

Concepția ortodoxă este prinsă sibilinic în versuri care par a fi mai mult filozofice: „Pământul zvârle morții asupra cerului și proiectile./ Iar cerul zvârle nou-născuți și umple planetele/ Și podidește calendarele cu zile. // E-n noi mereu ceva mai mult ca noi,/ O lege ca un trup în care trupul ne e strâns./ Ducem, războiul cerului cu lutul/ Și ochii noștri îi răspund cu plâns” (Noi suntem frazele și armele). Morții se înalță la cer de pe pământ. Sufletele celor care mor și sunt vrednici de Paradis. Iar Dumnezeu din cer trimite nou născuți pe pământ, cu care umple pământul. Ne trimite zile, viață, existență. În noi există ceva mai presus de noi: o lege duhovnicească, legea conștiinței, ca un trup în care trupul nostru este strâns, prin care patimile noastre trupești sunt ținute în frâu. „Ducem războiul cerului cu lutul”, adică războiul dintre sufletul spiritual și trupul de lut. „Și ochii noștri îi răspund cu plâns”, cu plânsul pocăinței, cu plânsul după Dumnezeu.

Definiția pe care Păunescu o dă omului este tulburătoare: „Și fiecare om e un punct chinuitor, /…/ În care se-ntâlnesc orbitele unui adânc de cercuri” (Tulburele de etern). Definiția aceasta este dedusă sau este raportabilă la cea a lui Nicolaus Cusanus: Dumnezeu este o sferă cu centrul pretutindeni și circumferința nicăieri. Iar omul, creat după chipul Său, este un punct chinuitor în care se-ntâlnesc orbitele unui adânc de cercuri…

Și iarăși, o altă definiție zguduitor metafizică: „A nu-ți părăsi de-a pururi matca,/ Fiind și tămăduitor și accident și rană,/ A nu voi să te aventurezi, a fi interior de sferă/ Aceasta e condiția umană” (Râul de ceasuri). Foarte ortodox formulată.