Adrian Păunescu: cronica poeziei unei lumi [4]
O capodoperă, după părerea mea, este poemul Spre plus infinit, pe care doresc să-l reproduc integral, în ciuda lungimii lui:
1 deschide lupi, 2 așteaptă,
3 odihnește, 4 ia foc,
5 e o lebădă, 6 o treaptă,
7 e un unu, mai cu noroc.
8 se dă pe gheață, 9 e haos –
Și vine 10, capăt de șir,
E și fereastră, e și adaos,
Lebădă, liră, liniști, delir.
Numără, numără tinere domn,
Numără, numără!
Vezi cum coboară cifrele-n somn
Inima, patimă tânără?
Leneș, prea repede, intră în somn
Numără, numără tinere domn!
Numără umerii celor ce vin,
Numără ochii celor ce pleacă!
Numără sângele din cer străin,
Numără stelele care te-mbracă!
Fruntea ridic-o din mări de somn,
Numără, numără, tinere domn!
Șirul din față răpește trepte,
Iar înapoi dă pâraie mistrețe,
Șirul de numere neînțelepte
Bântuie lava de suprafețe.
Numără clipe, numără lebede,
Numără cumpene, descumpăniri,
Numără negru, numără repede,
Numără grele stele subțiri!
Fruntea ridic-o din măști de somn,
Numără, numără, tinere domn!
Vezi peste toate o nebuloasă,
O împărțire fără contur,
Un fum de ruguri, un coș de casă,
Plasă murdară soarelui pur.
Vezi printre linii și peste linii,
Vezi acea curgere care-a albit?
Mult mai departe, fiu al luminii,
Se află veșnicul plus infinit.
Până acolo zecile mușcă,
Sutele bubuie, miile ard,
Fiece zero devine cușcă
Pe cât te-apropii de miliard.
Și mai departe, și mai departe;
Treci prin celulele cifrelor viu,
Căci vii din zero și vii din moarte,
Și din terenul minus pustiu.
Rupe din oase râul de somn,
Numără, numără, tinere domn!
Ca o enormă mare de spirt,
În depărtarea fără cărări,
Trece spre nouri, spre alte mări,
Și se evaporă plus infinit.
Foarte departe, ca o nălucă,
Surdă fantomă în cifre vechi,
Lasă perechile-n vid să se ducă
Și se însoară cu neperechi.
Astfel dă semne că el trăiește
Cu cât dispare mai în adânc,
Și din ce lume, neomenește,
El, depărtatul, biciuie lung.
Gleznei desprinde-i fluxul de somn,
Numără, numără, tinere domn!
Treci și de 1, treci și de 2,
Rupe-i spirala lui 3 cu brațul.
Du-te la 4, ca la un roi
Care spre 5 își îndreaptă nesațul.
Calcă podeaua marelui 6,
Și oglindește-l galben și copt
În munți de 7, în munți de 8,
9 să pară-n oglinzi nervoase.
Și vine 10 care rezumă
1 și 9, 2 peste 8,
3 peste 7, 4 cu 6,
Sine cu sine, 5 cel de gumă,
Și vine 10 din cifre arse.
Șirul sfârșește, suie din somn,
Numără, numără tinere domn!
Oh, ne atrage în pâlnii tulburi
Muzici încarcă pe orice gest,
Prin uși, portaluri, șanțuri și tuburi,
Puțin teribil, puțin modest,
Fals totdeauna, dar sociabil,
Pletosul creștet și l-a lovit,
De vidul negru și inefabil,
Marele, veșnicul, plus infinit.
Vâsla așază, trage pe somn,
Numără, numără, tinere domn!
Iată că ochiul repetă numărul,
Iată că numărul capătă ochi,
Roșu devine, pentru deochi,
Dacă-l apasă bolțile, umărul.
Carnea absoarbe, pentru rămânere,
Toată priveliștea cu cifre-n ea,
Toată perdeaua lumii, de numere,
Încă din clipa când se năștea.
Schimbă cu cifre, fermenții de somn,
Numără, numără, tinere domn!
Vezi, sunt acolo în depărtarea
Amețitoare, salturi de spirt,
Unele cifre reflectă marea,
Altele pasărea, altele sarea,
Întru cinstirea lui infinit.
Tulburi ospețe ziua i-o laudă,
Cariatidele curg către el,
Suferă timpul fuga în fraudă
A tot ce are nou și model.
Sărbătorește, lucruri și sânge
Se-nfățișează albiei lui.
Fruntea femeilor pur îi răsfrânge
Corul întâielor sale statui.
Sorii le macină mărilor spirtul
Și-n risipire cu pașii rod
Plus infinitul, plus infinitul
Care pe numere e voievod.
Numere, numere, numere, numere
Se nasc și urlă, zboară și vin,
Plus infinitul arde rămânere
În fiecare ca un destin.
Mută destinul pe după somn,
Numără, numără, tinere domn!
Căci înmulțit de întreaga natură
Dat în ecouri până-n trecut,
Vorbit de ruguri, și ars pe gură,
Oricare număr ce s-a născut
Poate să meargă până aproape
De infinitul fără de scări,
Pe teii lumii, pe clar de ape,
Pe amețeală și pe mirări.
Iată cum 1 crește o bază
Albă de numere, marelui plus.
2 îl urmează, 3 îi urmează,
Și-s infinitul, nouă tradus.
Tradu în ceruri lutul de somn,
Numără, numără, tinere domn!
Plus infinitul, plus infinitul
Cum ne atrage sângele-n sus,
Plus infinitul, plus infinitul
Numai prin numere ni s-a tradus.
Dar e și inima număr, și număr
E și lumina din ochii tăi,
Număr și ochiul, număr și-un umăr
Văzut odată, în niște clăi.
Oh, cum ne ducem, cum ne petrecem,
Veșnic râvnindu-l, dorindu-l mult,
Prin înfoiarea stelelor trecem,
Prin desfoiarea lutului mut,
El e deasupra și-n toate părțile,
Râde în sunete ca un pian,
Clatină hărțile, biruie morțile,
El e văzduhul submarțian.
Plus infinitul, plus infinitul,
Timp care cade nou și adânc
Prin orologii de lut, prin vidul
La care numai genii ajung.
Va fi și țară, va fi și vreme,
Stea fericită cu zimți de flori,
Tot trandafirul lumii îl teme
Și îi răspunde cedând culori.
Cu flori îmbracă-te în loc de somn,
Rămâi în vreme, nouă rămânere,
Numără, numără, tinere domn,
Plus infinitul rămas în numere,
Numai în numere, încă în numere,
Numără, numără, tinere domn!
E un Luceafăr această poezie, deopotrivă tematic și stilistic, cu timbru barbian. Sau, mai bine zis, combinație neașteptată între Joc secund și Luceafărul, poemul acesta atinge înălțimile cele mai rarefiate ale liricii de tip orfic sau ale romantismului înalt, la care autorul nu accede prea des.
Exista o foarte veche confuzie, din antichitate, între nume și număr, între termenii a număra și a scrie[1]. Păunescu știa neîndoielnic aceste semnificații, de aici refrenul: „Numără, numără, tinere domn”, care e un (auto)îndemn la a scrie, la a nu se opri din scris, pentru a deveni un număr sau un nume spre plus infinit.
Tema trezirii din somn a conștiinței și înălțarea la o realitate spirituală superioară am întâlnit-o și la Nichita Stănescu în primele două volume. Păunescu trăiește aceeași revelație interioară: „Vezi cum coboară cifrele-n somn/ Inima, patimă tânără?/ Leneș, prea repede, intră în somn /…/ Fruntea ridic-o din mări de somn /…/ Fruntea ridic-o din măști de somn /…/ Rupe din oase râul de somn /…/ Gleznei desprinde-i fluxul de somn /…/ Șirul sfârșește[-l, nu rămâne în șirul de oameni banali, fără aspirații], suie din somn /…/ Vâsla așază, trage pe somn /…/ Schimbă cu cifre, fermenții de somn /…/ Mută destinul pe după [dincolo de] somn /…/ Tradu în ceruri lutul de somn /…/ Cu flori îmbracă-te în loc de somn,/ Rămâi în vreme, nouă rămânere,/ Numără, numără, tinere domn”.
Dacă viața multora e o existență somnambulă spiritual (se plângea și Ioan Alexandru de aceeași constatare, la un moment dat), poeții aceștia trăiesc o reanimare în spirit și trezire la viață a conștiinței lor creatoare, o descoperire splendidă a universului interior spiritual, care nu poate fi explorat decât prin punerea în lucrare a puterii de creație și care se traduce poetic prin ridicare, vâslire, scoatere din inimă a „patimii tinere” și din oase a somnului, depășire a fluxului ordinar de somn, lăsare în urmă a fermenților lui, alergare dincolo de efectele lui devastatoare spiritual, transformare a „lutului de somn” în ceruri! Și dacă acest efort tot nu pare un ideal transcendent, există încă o mulțime de trimiteri în versurile de mai sus, care nu pot fi interpretate altfel.
Numerele reprezintă trepte dintr-o scară care urcă spre desăvârșire, precum și trecerea prin etape ale vieții (asemănarea cu modelul ortodox nu cred că e întâmplătoare): „1 deschide lupi, 2 așteaptă,/ 3 odihnește, 4 ia foc,/ 5 e o lebădă, 6 o treaptă,/ 7 e un unu, mai cu noroc./ 8 se dă pe gheață, 9 e haos – / Și vine 10, capăt de șir,/ E și fereastră, e și adaos,/ Lebădă, liră, liniști, delir”.
Celui care s-a trezit din somnul conștiinței, al existenței banale, pătimașe, la voia întâmplării, i se cere să iasă din „șirul de numere neînțelepte” care „bântuie lava de suprafețe”, adică din numărul celor care trăiesc la suprafața vieții, fără străfunduri spirituale, care lasă magma lăuntrică să se răcească. El trebuie să scape de ceea ce este „nebuloasă/ O împletire fără contur, /…/ Plasă murdară soarelui pur”, pentru că „mult mai departe, fiu al luminii,/ Se află veșnicul plus infinit” – nu cred în coincidența terminologică, ci în afirmarea unui ideal transcendent. „Căci vii din zero și vii din moarte/ Și din terenul minus pustiu”, fiind creat de Dumnezeu din nimic.
„Carnea absoarbe, pentru rămânere,/ Toată priveliștea cu cifre-n ea,/ Toată perdeaua lumii, de numere,/ Încă din clipa când se năștea”: viața materială, viața concretă absoarbe priveliștea cu cifre și perdeaua de numere a lumii, însă omul nu este numai trup, nu este numai lut, ci și suflet duhovnicesc, care nu rămâne la numere, ci aspiră să urce la „plus infinitul/ Care pe numere e voievod”. Căci „oricare număr ce s-a născut/ Poate să meargă până aproape/ De infinitul fără de scări,/ Pe teii lumii, pe clar de ape,/ Pe amețeală și pe mirări”. Orice om căruia Dumnezeu i-a dat să se nască poate să urce pe o scară a desăvârșirii spre „infinitul fără de scări”, spre Dumnezeu. „Pe teii lumii, pe clar de ape”, pe treptele urcate de alții înainte, dar și „pe amețeală și pe mirări”, pe propria cale, prin descoperire de sine.
„Unele cifre reflectă marea,/ Altele pasărea, altele sarea,/ Întru cinstirea lui infinit”: întreaga lume e creația Lui și Îl laudă pe El prin miracolul vieții și al alcătuirii făpturilor. Și „oricare număr ce s-a născut”, adică orice om rațional e înzestrat să înțeleagă toate acestea.
„Plus infinitul /…/ numai prin numere ni s-a tradus”, adică ni s-a făcut cunoscut prin făpturi și prin cuvintele revelației Sale. Viața noastră este scurtă, dar trăim dorindu-l pe Dumnezeu și viața veșnică: „Oh, cum ne ducem, cum ne petrecem,/ Veșnic râvnindu-l, dorindu-l mult,/ Prin înfoiarea stelelor trecem,/ Prin desfoiarea lutului mut”. Trăim și murim căutând veșnicia, înfoindu-ne cu lumina stelelor (a înduhovnicirii) și desfoind de pe făptura noastră „lutul mut”, iraționalitatea patimilor. Urcăm către El, care „e deasupra și-n toate părțile,/ Râde în sunete ca un pian,/ Clatină hărțile, biruie morțile,/ El e văzduhul submarțian”. Căci Dumnezeu e în toate și biruie „morțile” noastre și moartea noastră, pentru că a coborât până la Iad pentru noi.
Concepția înaltă despre poet e reafirmată în versurile: „Plus infinitul, plus infinitul,/ Timp care cade nou și adânc/ Prin orologii de lut, prin vidul/ La care numai genii ajung”. Căci genialitatea e considerată o scară către „plus infinit”, către veșnicie, pentru cei care urcă „pe teii lumii, pe clar de ape”. Trecând prin „vidul/ La care numai genii ajung”, așa cum Luceafărul ajungea unde „nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște”. În isihasmul ortodox, vidul acesta este echivalat cu omorârea patimilor și cu moartea gândurilor, din care izvorăște viața duhovnicească („neantul scapără de spectre”, cum spunea Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu).
Cel ce râvnește cu dor veșnicia ajunge la ea: „Va fi și țară, va fi și vreme,/ Stea fericită cu zimți de flori,/ Tot trandafirul lumii îl teme/ Și îi răspunde cedând culori”. Tot omul curat și sfânt, care Îl iubește pe Dumnezeu, „tot trandafirul lumii” se teme de El și Îl ascultă, făcându-se „stea fericită cu zimți de flori” care „cedează culori” pentru El, care își pune toată frumusețea spiritului și tinerețea și forța pentru slujirea Celui Etern. De aceeași autorul acestor versuri se autoîndeamnă: „Cu flori îmbracă-te în loc de somn”, cât „plus infinitul” este „încă în numere”, cât harul lui Dumnezeu este încă în oameni.
Calea lui Adrian Păunescu nu este însă una duhovnicesc-isihastă, ci poetică, el crezând în poezie ca într-o scară spre cer, ceea ce ea nu este însă, până la capăt.
[1] Confuzie întâlnită până târziu. Există în România o localitate numită Scrioaștea, unde Mihai Viteazul și-a scris oastea, adică și-a numărat ostașii.