Adrian Păunescu: cronica poeziei unei lumi [5]
Un poem poartă numele volumului, Mieii primi, și este dedicat lui Nichita Stănescu: „O, mieii primi, o, mieii primi,/ Dumnezeu e cu ei, miei primi/ Se culcă pe pământ în numele lui Dumnezeu,/ Plâng și adorm în numele lui Dumnezeu”. Curând ajunge însă și la blasfemii (care nu lipsesc din volumele lui, mai ales din cele de tinerețe, unde își însușește pe cale livrescă atitudinea revoltaților sau a celor care patinează între umilință și revoltă): „Ochiul lui Dumnezeu se dezgheață,/ ochiul lui Dumnezeu se desface în miei,/ cristalul lui putrezește în ei,/ ochiul lui Dumnezeu putrezește/ în numele lui Dumnezeu”.
Păunescu oscilează des între credința în nemurire și dorința afirmării unui ideal ascendent (și transcendent), pe de-o parte, și coborârea în revoltă și necredință, în viziuni tulburi și neguroase, pe de alta. Nu trăiește, însă, suferința profundă a căutărilor lui Arghezi și nici nu merge pe calea lui Nichita Stănescu sau Ioan Alexandru, în căutarea Absolutului. Nu știu în ce măsură apelează la blasfemii pentru a face pe plac ideologiei marxist-leniniste, la putere în vremea aceea, și cât e propria sa negație sau necredință. La un moment dat, în volum, versifică teoria evoluționistă: „Iar dacă maimuțele parcă-i imită/ Pe oameni când în spectacol ies,/ E pentru că înăuntrul lor forme umane/ Se zbat și se caută, sunt relief de eres” (Bogatul crater). Evoluționismul e un eres…
Nichita Stănescu îl provoacă însă, pentru că poemul Viață de excepții (ultimul din volum) conține secvențe poetice care evocă expresivitatea nichitiană: „dacă tu trăiești, întâmplător,/ Eu în genunchi m-așez, plângând, ca să mă bucur. /…/ E o excepție, e o coincidență, e un accident/ Faptul că ești și că te miști, născând cuvinte,/ Faptul că ești și că te miști, născând cuvinte,/ E o excepție, e o coincidență, e un accident”. Și însăși căutarea definirii condiției umane ca ființă spirituală, cugetătoare, pare în legătură cu preocupările lui Nichita, care își începea volumul din 1964 (O viziune a sentimentelor) cu poezia Laudă omului, în care scria: „Oamenii sunt păsări nemeiîntâlnite,/ cu aripile crescute înăuntru,/ care bat, plutind, planând,/ într-un aer mai curat, care e gândul”.
Păunescu scrie și el că „Numai cu tâmpla putem săpa pământul limitei,/ Gândul este salvarea condiției umane. /…/ N-ajung nici ochi, nici buze, nici sânge și nici arme/ Unde ajunge gândul condiției umane. /…/ Fruntea e dealul unui mod cosmic [de a exista],/ Fruntea e relieful condiției umane” (Imn).
Mai mult decât atât, însă, pare a-i fi citit pe Sfântul Dosoftei[1] și pe scriitorii noștri din epoca veche, care reafirmau învățătura Sfinților Părinți, aceea că lumea e plasticizarea gândului ui Dumnezeu. Păunescu repetă, în mai multe poeme: „Un gând e tot universul” (Dealul unui mod), „Totuși lumea e gând, totuși lumea e gând./ Greutate specifică, marmoreană./ Totuși lumea e gând, totuși lumea e gând./ Gând e condiția noastră umană”. Și conchide în acord cu cărțile ortodoxe: „Gândul, pământ plin de ochi, de urechi și de buze,/ Asediul la gânduri se va-nfăptui” (Lumea e gând). Omul-gând, ființă spirituală, este vulnerabil prin simțuri, prin care pot intra minciuna și înșelarea în ființa lui și îi pot strica gândurile.
Din această perspectivă, simțurile noastre ne sunt inamici străini: „Oh, în afara cărnii propriu-zise/ Nimic nu-i omenesc în ființa mea./ Ochii sunt corp străin, urechile/ Și tâmplele și nările/ Buzele corp străin./ Câtă străinătate în ființa mea” etc (Sistemele); „O, chip uman, nămol de ochi și buze,/ De nări, de urechi și de carne, tu, mozaic topit/ În care toate stările străine au aderat la carne/ Și s-au aprins aburitoare pe sânge. // Urechea nu-i făcută dintr-o aceeași materie/ Ca ochiul, gura nu seamănă cu tâmpla,/ Și capul, glob bătrân sub mătcile inițiale,/ Atârnă alb de stelele cerului” (Acest nămol).
Rugăciunea isihastă neîncetată este lupta pe care o poartă ortodocșii tocmai din cauza „asediului la gânduri” asupra simțurilor și a gândurilor, pe care îl suferă omul din partea creaturilor spirituale care au pierdut Raiul și care vor ca nici oamenii să nu îl moștenească.
Păunescu vede simțurile (și organele care le fac posibile) ca supuse greșelii și stricăciunii, pieirii. Dar nu vede că și gândul, pentru a nu fi „pahar cu otravă”, cum zicea Ion Barbu, trebuie păzit și curățit într-un anume fel. El crede că gândirea în sine îl salvează pe om, prin expansiunea ei. Poetul își stabilește, așadar, drept țel: „Să gândim gânduri noi,/ O, dorim, strigăm mereu că dorim/ Să gândim gânduri noi. /…/ O, strigăm sub câlții lăptoși de decembrie/ La stelele cerului cum strigăm la oi/ Și atât dorim și strigăm că dorim,/ Să gândim gânduri noi” (A gândi).
Vechiul refren „vanitas vanitatum omnia vanitas” este reluat de Păunescu în câteva poezii, dintre care rețin versurile: „Visez un înțelept răbdător,/ Care să-și pună pământ în urechi/ Și după o sută de ani să audă/ Cu ochii, aceleași sunete vechi. /…/ Acela să taie vița de vie/ Cu pletele lui o mie de ani,/ Până când vița de vie va fi/ Trăită la fel de contemporani” etc (Gheața).
Dar și fragilitatea existenței umane și a tuturor lucrurilor: „Dar, iată, depindem prea mult de stele,/ Suferim de prea multe boli,/ Putrezește urechea de boala stelei născătoare,/ Ochiul orbește de legea naturii sale” etc (Răscruci).
Însă recunoaște că toate în cosmos au sensul lor firesc și plin de raționalitate: „De mii de ani urșii se culcă urși/ Și se trezesc urși la sfârșitul de iarnă,/ Nimeni nu vine să toarne un vultur,/ Nimeni o floare în trup nu le toarnă. // Râul pleacă râu de la-nceputul lumii/ Și se sfârșește râu când în mare se varsă,/ Nu devine munte, nimeni n-ar ști cum/ Să devină munte apa lui întoarsă” (Fix).
[1] Și nu e prima dată când este evocat Sfântul Dosoftei în versurile lui Păunescu. În poezia Ezitarea, din primul volum, folosea expresia „din rudă-n rudă”, care la Dosoftei înseamnă: din neam în neam.