Sermon on the 3rd Sunday of Great Lent [2026]
My beloveds[1],
the time, once with age, seems to pass faster, that we do nothing all day, because our fatigue is greater and greater. And our daily fatigue is our Cross. Because it represents all our efforts to be with God and with people. Everything we do is fatigue. Our fatigue is our Cross, it is the daily burden, which we accept as our ascesis. Because everything we do for our salvation is ascesis, it is inner burning, it is consumption like a candle placed in a candlestick[2].
We have accepted the following of the Lord, the life with Him, renouncing our passions means denying ourselves, and taking up His Cross means fulfilling His holy will. Because every day that we live with the Lord is a following of Him [Marcos 8, 34, BYZ] and through this every day is full of a fulfilling fatigue, a joyful fatigue, because our ascesis is full of the glory of God. Therefore, when we are well, but also when it is difficult for us, we rejoice in the Lord, in His help, because He is our strength in every moment of our life. Because the pain of the Cross, that is, of enduring everything for the Lord, is full of holy joy, because we are fulfilled in the life with God[3].
Fasting tires you out, drains you of strength, but that’s its purpose in our life. Because it takes us from the abundant life to the sad life, to the life full of repentance. And fasting is the time when we repent, when we lament our sins, when we feel pain for every evil we have done in our life. Because we have committed all our sins before Him, before His eyes, and He has endured our impudence, our insensitivity. Therefore, when we fast, we assume our sins, we confess our inner emptiness before Him, and we ask for His mercy unceasingly. Because His mercy is better than our life. Because His mercy is our real life, the life in repentance, in obedience to God[4].
But, when you don’t want to fast or, as the Lord says, when you want to save your soul, you lose your soul [Marcos 8, 35, BYZ], because you let yourself be carried away by the comfort of your home and don’t want to work hard for your sins. And our big problem, those of us today, is precisely the comfort we have. We have more than we need, we have a lot of fun, a lot of relaxation, and it is precisely the great inner relaxation that kills our soul. Because we no longer have time to repent, to change, to be ascetics. We like our laziness, we like our lack of care, we get sick because of so much good, we die because of so much good, because we lose our soul in fleeting pleasures, in pleasures that spoil our interior[5].
But when you lose your soul for the Lord and for His Evangel, for the way of being of christians, when you serve Him all day long, then you save your soul [Marcos 8, 35, BYZ], because the ascesis does not kill us, but deifies us. Whoever flees from fasting, from prayer, from vigil, from good deeds, flees from his eternal good. Because losing the moment in dreams is true death, while repentance is true awakening, true awareness of our inner reality. And whoever takes care of himself, the care for his salvation, is full of attention and love, because the soul lives from love, from good deeds, from forgetting oneself in order to help others[6].
The comfort is our big problem, because we love ourselves idolatrously. The almsgiving means giving up your comfort, fasting means giving up your pleasures, working for another means giving up caring for yourself. And that is why our big problem is the comfort that kills us. And the comfort kills our soul first of all, it kills us internally, because we reduce life to our pleasures, we become asocial, we are no longer interested in others and we consider that our purpose in life is our selfish good. But our purpose in life is precisely the communion, it is precisely the good towards all, it is a life in continuous burning for all, because the life with God is a churchly life, one that burns incessantly for the whole world, for the ghostual good of the whole world[7].
Many want to conquer the world, to gain a position of strength or notoriety in today’s world. But while they gain the world, they lose their soul [Marcos 8, 36], because they forget who they are, what they have to do in life. And you become a ruin, a wreck, just when you thought you would have the whole world at your feet. Because we can give nothing in exchange for our soul [Marcos 8, 37]. If we are ashamed of the Lord and of His words [Marcos 8, 38], this is evident, because we do not do His will. But if He is the strength of our life, His words are our life, because we fulfill them in our whole life. And no one can fulfill themselves except in a relationship with God. Because only He who gave us life, only He who strengthens us in life, only He who is our eternal Life, fulfills us[8].
But there are also those „who will not taste death [οἵτινες οὐ μὴ γεύσωνται θανάτου], until they will [not] see the Emperordom of God come with power [ἕως ἂν ἴδωσιν τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ ἐληλυθυῖαν ἐν δυνάμει]” [Marcos 9, 1, BYZ] at them. And the Lord referred here to His transfiguration on Tabor, but also to all the ecstatic visions of His Saints. Because every ecstatic sight means the sight of God and His eternal Emperordom. And it comes to us in divine power, because we are raised, through His glory, to the sight of Him and His Emperordom. And the goal of christian life is precisely the sight of God and eternal communion with Him. Because we remain with the One whom we see ecstatically. We remain with the God of glory, Whom we love and serve unceasingly[9].
If on the Sunday of Orthodoxy, the theology of the Icon was saved, and on the Sunday of Saint Grigorios Palamas, the theology of the vision of God was saved, on today’s Sunday of the Cross, the ascesis of the Church was saved. Because the Lord, the iconized One, is the One who fills us with His glory, and the ascesis that saves us and makes us seers of God is following Him every day. With all the hardship, with all the temptation, with all the sadness. Therefore, our fatigue is our way of being. Our fatigue is a great blessing, because we fulfill ourselves through everything we do for God and for people. For the fatigue of ascesis is the fatigue of communion, of serving God and people[10].
People who are not full of fatigue have nothing to do with the ascesis of the Church. People who are tireless in fasting are nonsense, because the fatigue shows you to be the Servant of God. He who ascetically tires himself ghostualizes himself. He who is full of life and strength does his own will, not the will of the Church. Because the will of the Church is for us to fast now, to be in good, holy fatigue every day, that is, in repentance. Because the repentance is continuous renunciation of the life of the past, in order to be the Servants of God[11].
And we brought the Divine Cross into the midst of the Church because it is our inner cohesion. The Divine Cross unites us internally, but also with each other. It unites our soul and body in one service of God, but it also makes us, all of us, one Church of His. And His one Church is built on the Cross and on His Resurrection, because the crucifixion and resurrection together with the Lord unites us with Him and with each other. If the Cross full of resurrection, the Cross of the One who rose from the dead, does not unite us, we remain in our sins. But if His Cross fills us with the joy of His Resurrection, then we believe in the One who died and rose for us, in order to give us eternal life[12].
We are halfway through Great Lent. Let us always look to the Lord of glory, to the One who agreed to suffer, die, be buried, rise again, and ascend to heaven for us! Let us always look to the One who is full of love for all, so that we may learn from Him love for all! And so, glorifying Him, together with the Father and the Holy Ghost, let us always rejoice in His holy fatigue, in the fatigue of ascesis, which saves us! Amin[13]!
[1] Started at 7.34, in day of monday, on 9 march 2026. Sun, two degrees, wind of 5 km/h.
[2] Iubiții mei, timpul, odată cu vârsta, pare că trece mai repede, că nu facem nimic toată ziua, pentru că oboseala noastră e din ce în ce mai mare. Și oboseala noastră de zi cu zi e Crucea noastră. Pentru că ea reprezintă toate eforturile noastre de a fi cu Dumnezeu și cu oamenii. Tot ceea ce facem e oboseală. Oboseala noastră e Crucea noastră, e greul de zi cu zi, pe care îl acceptăm ca asceza noastră. Pentru că tot ceea ce facem pentru mântuirea noastră este asceză, este ardere interioară, este consumare aidoma unei lumânări pusă în sfeșnic.
[3] Am acceptat urmarea Domnului, viața cu El, renunțarea la patimile noastre înseamnă lepădarea de noi înșine, iar asumarea Crucii Lui înseamnă împlinirea voii Sale celei sfinte. Pentru că fiecare zi, pe care noi o trăim cu Domnul, este o urmare a Lui [Marcos 8, 34, BYZ] și prin aceasta fiecare zi e plină de o oboseală împlinitoare, de o oboseală bucuroasă, pentru că asceza noastră e plină de slava lui Dumnezeu. De aceea, când ne e bine, dar și când ne e greu, ne bucurăm întru Domnul, întru ajutorul Lui, pentru că El e întărirea noastră în fiecare clipă a vieții noastre. Pentru că durerea Crucii, adică a suportării a toate pentru Domnul, e plină de bucurie sfântă, pentru că ne împlinim în viața cu Dumnezeu.
[4] Postul te obosește, te secătuiește de putere, dar acesta e rostul lui în viața noastră. Pentru că el ne trece de la viața îmbelșugată la viața tristă, la viața plină de pocăință. Și postul e timpul când noi ne pocăim, când ne plângem păcatele, când ne doare pentru fiecare rău pe care l-am făcut în viața noastră. Pentru că toate păcatele noastre le-am făcut înaintea Lui, înaintea ochilor Săi, și El ne-a îndurat neobrăzarea, nesimțirea noastră. De aceea, când postim, ne asumăm păcatele noastre, ne mărturisim înaintea Lui goliciunea noastră interioară, și cerem neîncetat mila Lui. Pentru că mila Lui e mai bună decât viața noastră. Pentru că mila Lui este reala noastră viață, viața în pocăință, în ascultare de Dumnezeu.
[5] Însă, când nu vrei să postești sau, cum spune Domnul, când voiești să îți mântui sufletul tău, îți pierzi sufletul [Marcos 8, 35, BYZ], pentru că te lași cuprins de confortul casei tale și nu vrei să te ostenești pentru păcatele tale. Și marea problemă a noastră, a celor de azi, e tocmai confortul pe care îl avem. Avem mai mult decât ne trebuie, avem multă distracție, multă relaxare, și tocmai marea relaxare interioară ne omoară sufletul. Pentru că nu mai avem timp să ne pocăim, să ne schimbăm, să fim ascetici. Ne place lenea noastră, ne place lipsa noastră de grijă, ne îmbolnăvim de atâta bine, murim de atâta bine, pentru că ne pierdem sufletul nostru în plăceri trecătoare, în plăceri care ne strică interior.
[6] Dar când îți pierzi sufletul pentru Domnul și pentru Evanghelia Lui, pentru modul de a fi al creștinilor, când toată ziua Îi slujești Lui, atunci îți mântui sufletul tău [Marcos 8, 35, BYZ], pentru că asceza nu ne omoară, ci ne îndumnezeiește. Cine fuge de post, de rugăciune, de priveghere, de fapta cea bună, fuge de binele lui veșnic. Pentru că pierderea în visări a momentului este adevărata moarte, pe când pocăința este trezirea cea adevărată, conștientizarea adevărată a realității noastre interioare. Și cine are grija sa, grija pentru mântuirea lui, acela e plin de atenție și de iubire, pentru că sufletul trăiește din iubire, din fapte bune, din uitarea de sine pentru a-i ajuta pe alții.
[7] Confortul e marea noastră problemă, pentru că ne iubim pe noi înșine în mod idolatru. Milostenia înseamnă să dai din confortul tău, să postești înseamnă să renunți la plăcerile tale, să muncești pentru altul înseamnă a renunța la grija față de tine. Și de aceea, marea noastră problemă e confortul care ne omoară. Și confortul ne omoară sufletul în primul rând, ne omoară interior, pentru că reducem viața la plăcerile noastre, devenim asociali, nu ne mai interesează ceilalți și considerăm că scopul nostru în viață e binele nostru egoist. Dar scopul nostru în viață e tocmai comuniunea, e tocmai binele față de toți, e o viață în ardere continuă pentru toți, pentru că viața cu Dumnezeu e o viață bisericească, una care arde neîncetat pentru întreaga lume, pentru binele duhovnicesc al întregii lumi.
[8] Mulți vor să cucerească lumea, să își câștige o poziție de forță sau de notorietate în lumea de azi. Dar pe când câștigă lumea, ei își pierd sufletul lor [Marcos 8, 36], pentru că uită cine sunt, ce trebuie să facă în viață. Și ajungi o ruină, o epavă, tocmai când tu credeai că o să ai toată lumea la picioare. Pentru că nu putem da nimic la schimb pentru sufletul nostru [Marcos 8, 37]. Dacă ne rușinăm de Domnul și de cuvintele Lui [Marcos 8, 38], asta se vede, pentru că nu facem voia Lui. Dar dacă El e tăria vieții noastre, cuvintele Lui sunt viața noastră, pentru că le împlinim în toată viața noastră. Și nimeni nu se poate împlini decât în relația cu Dumnezeu. Pentru că ne împlinește numai Cel care ne-a dat viață, numai Cel care ne întărește în viață, numai Cel care este Viața noastră cea veșnică.
[9] Însă sunt și aceia „care nu or să guste moartea [οἵτινες οὐ μὴ γεύσωνται θανάτου], până ce [nu] or să vadă Împărăția lui Dumnezeu venită în putere [ἕως ἂν ἴδωσιν τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ ἐληλυθυῖαν ἐν δυνάμει]” [Marcos 9, 1, BYZ] la ei. Și Domnul s-a referit aici la transfigurarea Sa pe Tabor, dar și la toate vederile extatice ale Sfinților Lui. Pentru că orice vedere extatică înseamnă vederea lui Dumnezeu și a Împărăției Sale celei veșnice. Și ea vine în noi întru putere dumnezeiască, pentru că suntem ridicați, prin slava Lui, la vederea Lui și a Împărăției Sale. Iar scopul vieții creștine e tocmai vederea lui Dumnezeu și comuniunea veșnică cu El. Pentru că rămânem cu Cel pe care Îl vedem extatic. Rămânem cu Dumnezeul slavei, pe Care Îl iubim și Îl slujim neîncetat.
[10] Dacă în Duminica Ortodoxiei s-a salvat teologia Icoanei, iar în Duminica Sfântului Grigorios Palamas s-a salvat teologia vederii lui Dumnezeu, în Duminica Crucii de astăzi s-a salvat asceza Bisericii. Pentru că Domnul, Cel iconizat, e Cel care ne umple de slava Lui, iar asceza care ne mântuie și ne face văzători de Dumnezeu e urmarea Lui în fiecare zi. Cu tot greul, cu toată ispita, cu toată tristețea. De aceea, oboseala noastră e modul nostru de-a fi. Oboseala noastră e o mare binecuvântare, pentru că ne împlinim prin tot ceea ce facem pentru Dumnezeu și pentru oameni. Căci oboseala ascezei e oboseala comuniunii, a slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor.
[11] Oamenii care nu sunt plini de oboseală nu au nimic de-a face cu asceza Bisericii. Oamenii neobosiți în post sunt un nonsens, pentru că oboseala te arată a fi Slujitorul lui Dumnezeu. Cine se obosește ascetic se înduhovnicește. Cine e plin de viață și de putere, acela își face voia lui, nu voia Bisericii. Pentru că voia Bisericii e să postim acum, să fim în oboseală bună, sfântă în fiecare zi, adică în pocăință. Pentru că pocăința e renunțare continuă la viața trecutului, pentru a fi Slujitorii lui Dumnezeu.
[12] Și am scos Dumnezeiasca Cruce în mijlocul Bisericii pentru că ea este coeziunea noastră interioară. Dumnezeiasca Cruce ne unește interior, dar și pe unii cu alții. Ea unește sufletul și trupul nostru într-o singură slujire a lui Dumnezeu, dar ne face și pe noi, pe toți, o singură Biserică a Lui. Și Biserica Lui cea una e zidită pe Crucea și pe Învierea Lui, pentru că răstignirea și învierea împreună cu Domnul ne unește pe noi cu El și pe unii cu alții. Dacă nu ne unește Crucea cea plină de înviere, Crucea Celui care a înviat din morți, rămânem în păcatele noastre. Dar dacă Crucea Lui ne umple de bucuria Învierii Sale, atunci credem în Cel care a murit și a înviat pentru noi, pentru ca să ne dăruie nouă viață veșnică.
[13] Suntem la jumătatea Postului Mare. Să privim mereu spre Domnul slavei, spre Cel care acceptă să sufere, să moară, să fie înmormântat, să învie și să Se înalțe la cer pentru noi! Să privim mereu spre Cel care e plin de iubirea tuturor, pentru ca să învățăm de la El iubirea față de toți! Și așa, slăvindu-L pe El, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, să ne bucurăm mereu întru oboseala Lui cea sfântă, în oboseala ascezei, care ne mântuie pe noi! Amin!