Adrian Păunescu: cronica poeziei unei lumi [6]
O poezie este intitulată Infernul și îi este dedicată lui Grigore Hagiu[1]. Perspectiva lui Păunescu nu este una pur teologică – spre exemplu, zice că „egal, în fiecare e-o sete de eroare”, ceea ce nu este adevărat, decât, poate, în sensul în care vorbește Scriptura de faptul că toți oamenii sunt păcătoși și că nimeni nu este liber de ispită și de păcat. Dar în niciun caz în mod „egal”.
Cu toate acestea, este de remarcat seriozitatea cu care poetul tratează subiectul și intuițiile sale care îl fac să scrie, totuși, câteva strofe care sunt profund ortodoxe: „Cazanele atârnă de lucrurile lumii /…/ Ceva ce nu se vede atârnă de cireș,/ De cai și de inele și de bălți./ Ceva grozav îl trage pe-aviator din aer /…/ Voi ați simțit că toate lucrurile/ Parc-ar avea un infinit de rădăcini,/ Ce greu se smulg copacii, ce greu se zboară-n cosmos,/ Ce greu cresc trandafirii, ce greu răsar lumini! // Nu gravitatea ne ține pe pământ,/ Adâncul nu lucrează spre sănătatea culmii,/ Ci /…/ Cazanele infernului atârnă de lucrurile lumii”.
Binele se face cu greutate, de când a căzut omul din Paradis. Tot sensul ascensional al omului și orice înălțare sau zbor sunt infinit de dificile, din cauză că păcatul uman a afectat tot universul și atârnă ca o mare greutate de oameni și de tot ce există.
Arghezi zisese într-un poem ceva semănător, referindu-se la truda pe care o întâmpină omul în toate câte face: „O funie de clopot vrea să tragă,/ Și bronzul sună-n patru zări a doagă./ Tocmai când cuiul trebuia să-l bată,/ Iată-l, ciocanul a sărit din coadă./ Nu prinde dalta, cleștele n-apucă/ Și nu se-mbină stâlpul de ulucă./ Compasul scrie cercul strâmb,/ Cântarul e scălâmb,/ Și cotul s-a scurtat de tot,/ Și greutățile din tirizie[2]/ Se cumpănesc cu foaia de hârtie. /…/ Chemai un înger și veni un drac,/ Diavol, și el, de vată și bumbac./ În ciutura cu lanțurile noi,/ De-o viață scoți țărână sau noroi./ Fântânile adânci sunt prihănite/ Și trebuiesc sleite”…etc (Înțelepciune).
Păunescu reflectează aproximativ în același sens ca Arghezi: „Astfel fiecare lucru este dincolo de noi,/ Astfel nu dormim în iarbă între broaște și pământ,/ Astfel își explică apa cursul trudnic și greoi,/ Astfel, între noi și lucruri, ma[r]i surpări de piatră sunt. // Și ce nevinovăție ducem veșnic în destin,/ Și ce vină torpilează țărmul dacă stă deschis/ Când și-n umbrele de păsări neguri și explozii vin/ Cum sunt lucrurile lumii căptușite cu abis!”. Da, pentru că sunt căptușite cu abisul din care au fost create. Sau, cum se spune în teologia ortodoxă, răul este amprenta nimicului, a neantului din care toate au venit la existență. Doar că ființele raționale, destinate veșniciei, nu ar trebui niciodată să aleagă răul.
Păunescu însă filosofează mai departe:
Toate lucrurile lumii au râvnit să fie vii,
Toate oameni, mulțumite și în păsări pe moment,
Și se miră ochiul nostru, care simte virulent,
Ce invidii jos în lucruri se putură întâlni.
Orice lucru al naturii și orice nu este om,
Orice lucru ce-n eternul morții sale e etern,
Orice tigru, orice aur, orice ploaie, orice pom
E un sfert de om în ghipsul a trei sferturi de infern.
Toate lucrurile lumii au râvnit să fie vii, în sensul de eterne, au râvnit adică ar fi vrut și ar vrea să fie oameni, să aibă posibilitatea să trăiască veșnic. Un Părinte sfânt spunea că, dacă animalele ar avea puțină rațiune, ar jeli neîncetat de durere că nu sunt oameni, că nu au viață veșnică. Pentru că, într-adevăr, așa cum reafirma și Dimitrie Cantemir concepția ortodoxă, orice făptură irațională și orice lucru pământesc care moare, moare pentru eternitate: „moartea dobitocului [animalului] altă nu ieste, fără numai lipsa luminii vieții întunerecul neființei aduce”[3]. Aceeași credință o exprimă și Păunescu: „în eternul morții sale e etern”. Și, de aceea, orice făptură irațională este „un sfert de om în ghipsul a trei sferturi de infern”: are chipul vieții în sine (prin omul care a pus nume tuturor animalelor) numai pentru un timp, după care urmează infernul morții veșnice, întoarcerea în neființă. Dar, dacă numai animalele și creaturile inanimate se întorc în neființă (neavând decât pe sfert chipul omului imprimate în ele), și dacă toate îl invidiază pe om pentru ceea ce este, acest lucru înseamnă că omul nu se întoarce în neființă! Este singura făptură de pe pământ care nu se întoarce în neființă, ci trăiește veșnic.
De unde îi vin lui Păunescu asemenea idei? Ce cărți a citit?…
În altă parte, iarăși, limbajul poetic e profund filosofic și teologic:
Suntem averea pământului, trupuri,
Case și foișoare și tunuri, și guri și ochi
Și-a făcut el din carnea noastră.
Cu fiecare generație pământul
Încalcă fierea noastră cu alte semințe,
Unii devenim renaștere, alții decadență.
Amăgiți de plăcerea ce o avem
De a sădi în pământ grâu și de răsărit grâu,
Nu știm că și pământul face la fel cu noi.
Voluptatea de a cultiva floarea soarelui,
Ce ne e caracteristică, și aceea de a o aștepta
O are și pământul cu trupurile noastre.
Seamănă în noi floarea soarelui altfel
Și noi izvorâm cranii rotite după soare,
Cu plete galbene și lungi și plângem.
Seamănă în noi grâu, grâu izvorâm
Pentru gurile stelelor, pâine dăm
Stomacului atracției universale.
Măcieși ne pune pe os, măcieșe rodim
Viermii gustă măcieșele, le plac
Și noi repetăm recolta de câteva ori.
O, cum ne amăgește pământul când primește
În carnea lui și în firea lui sămânța
De in, de grâu și de bumbac.
Sporită mult, aproape monstruoasă,
Aceeași sămânță o așază el în noi
Și noi fără să știm o dezvoltăm.
Suntem moșiile de carne tulbure
Ale pământului, din tată în fiu,
Pământul moștenește carnea noastră. /…/
O, randament al trupului uman!
Pentru continuarea spiței sale pământul face totul
Cu noi, moșiile de carne tulbure.
În unii toarnă iepurii, în unii toarnă sălcii,
În unii seamănă un dor celest
Și-aceștia explodează în fii navigatori.
În fiecare punct al trupului pune ceva,
Nici părul nu îi pare sterp,
Iar inima e țărmul o semințelor spectaculoase.
În talpă pune roată, în umăr pune aripi,
În gât sădește aer, în subsuori bumbac,
În păr aruncă un păianjen veșnic. (Etc)
(Ai pământului)
Anumite afirmați par rupte dintr-o predică despre patimile pământești ale oamenilor și despre viața repede trecătoare a pământenilor: „O, cum ne amăgește pământul /…/ Aceeași sămânță o așază el în noi/ Și noi fără să știm o dezvoltăm./…/ Pământul moștenește carnea noastră”.
În făptura noastră, care e suflet spiritual ascuns în trup de lut, pământul își ascunde și el semințele, atât floarea soarelui și grâul unui om frumos, cât și măceșele acre care sunt hrana viermilor.
Și omul devine „carne tulbure”, fără transparență duhovnicească, când nu înțelege că patimilor sale trupești nu trebuie să le dea curs, ci să li se împotrivească.
Volum al definirii condiției umane, Mieii primi pare să vrea a dovedi că autorul nu este inapt pentru metafizică.
[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Hagiu.
[2] Tirizie/ terezie = balanță, cântar, cumpănă, taler de cântar.
[3] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu și I. Verdeș, cu studiu introductiv de Adriana Babeți, Ed. Minerva, București, 1997, p. 81.