Sermon on the 4th Sunday of Great Lent [2026]
My beloveds[1],
if we have taken up our Cross, then we must follow the Lord every day. We must follow Him daily, because we have made His will our own life. And following Him is the ladder of divine beatitudes. For the Holy Pious Ioannis the Ladder, at the Divine Liturgy, has as his Evangel the Beatitudes [Matteos 5, 1-12]. And the beatitudes are continuous steps towards the Emperordom of God, the Emperordom to which we are all called. Because not only Monks are ascetic, but every christian must be full of the struggle with his passions and of good deeds[2].
And the Lord shows us in the Beatitudes that our deeds have immediate, but also eternal consequences. Because every ghostual deed that He asks of us is fulfilling for us, it is perfecting for our person. Thus, to become poor with the ghost, you must cast away from yourself all the good impression about yourself. You must empty yourself of self-deception, of self-love, of your conceit, of the idea that you are important, that if you are not, the world stops in place, so that you may see yourself empty of good deeds. That is, completely poor before God. And God, those who are poor in a good impression about themselves, makes heirs of His Emperordom[3].
In comparison to almsgiving, which is a visible act, the self-impoverishment or the ghostual poverty is a secret act. You do it within yourself, at any time, before God. Because in it you must see yourself empty of every good thing before God. The one who is empty of self always sees his sins and weeps over them, prays to God incessantly for His forgiveness. Because he feels good when he confesses himself to the Lord incessantly. When he tells Him his needs, his desires, his life[4].
The Emperordom of God belongs to the humble, to those who are empty of themselves, but full of the glory of God. But also those who weep, who weep for their sins, but who also grieve for the sins of the whole world, will be comforted by God in His Emperordom, because He is the comfort of all who grieve for their sins. The insensitive person does not believe that he needs to weep, because he is not aware of his sins. But the one who is attentive to himself and to the lives of others, grieves for his sins and those of all, and weeps for the sins of all. Therefore, the Lord eternally comforts such attentive hearts, full of love, full of humanity[5].
Men should not only cry sometimes, but they should always cry for their sins. Ghostual crying for our sins is a cleansing cry, a saving cry, and whoever cries for his sins and confesses them and always corrects himself, that one becomes interiorly meek. Because ghostual meekness is born from forgiving everyone and from praying for everyone. And you cannot forgive others until you yourself are forgiven by God of all your sins. You forgive because you are forgiven by Him and you become good to everyone, because you understand that man is called to kindness and not to war, man is called to love and not to crimes. And when you see people carried by unclean ghosts to evil, you understand how great their deception is and you pray for them. Therefore, the meek, who will inherit the transfigured earth, that of His Emperordom, are those who have made peace within themselves and, through this, have become peacemakers among others[6].
And it is preferable to have a man of peace by your side than a man of quarrels. Because quarrels are exhausting, while the peace is what makes you grow ghostually. But, who does God ghostually satisfy? Those who hunger and thirst for His justice, for the fulfillment of His will in people and in all His creation. The man who is not on His side prefers to laugh, to joke about others, to say nonsense. But the one full of love for God wants all people to be serious, to be faithful, to sanctify themselves continually with God. And therefore, whoever is eager for God’s justice, for His will with us, wants people to be Holy and not sinners, to be Holy and not whitewashed tombs. Because His justice is our holiness. And whoever is filled with God’s commandments, is filled with His eternal life[7].
He who is zealous for God, is zealous within himself. Just like he who empties himself of everything to be only with God. But he who is merciful (and we all must be merciful, very merciful!) not only plans to do good deeds, but also does them and through them gives rest to those in need. The almsgiving is what you have, what you can give to others. The almsgiving is also a kind word and working for others and giving a book, but also giving a soup, a steak, a penny. The almsgiving is your heart attentive to the needs of others. The almsgiving is love for all. And therefore, he who is merciful, is mercied by God both here and forever, because He is the mercy of all the merciful[8].
And when you truly see yourself, then you also see others. And when you see yourself, then it is a sign that you are cleansing yourself of your sins. And whoever cleanses himself of sins, that one cleanses his heart. And those who cleanse their hearts constantly, out of His mercy, become seers of God, because God shows Himself to the pure, to those full of holiness. Therefore, to be with God means to be pure. To be with God means to truly know Him. For if you do not see Him, if you do not feel Him, you do not see and do not feel yourself either, because you behave towards yourself as towards a dead person. But if you are alive, then you are full of His glory, of His feeling, of His sight[9].
You cannot be a peacemaker if you are not gentle, delicate, loving. And peacemakers are the children of God, because God desires to throne in each of us through His peace. When He rebukes, when He rebukes us, He rebukes us for our sins. But the One who truly rebukes us is the One who truly loves us, because He is our Maker. Whoever truly loves them, educates their children. He does not leave them as if they were on a land full of weeds, but fills them with good, holy knowledge. Therefore, the one who makes peace in himself and among people desires what God also desires: to fill us all with His peace. And the peace is ghostual, this is real peace and not the peace brought by weapons. Wars do not bring the peace, but destroy humanity. True peace descends from God into us and is peace as a result of the forgiveness of our sins[10].
Those persecuted for His righteousness are those persecuted for His will. You want the good of God, but others want the contrary. And they persecute you unjustly. They persecute you in vain. And when we are reviled and persecuted for Him, we are hated because we do good and not because we are delinquents. The delinquents go to prison for evil deeds. Whereas you, if you are persecuted religiously, if you are persecuted because you are His Servant, you are persecuted because people cannot stand the Lord. And if we suffer for Him, out of love for Him, then we suffer ghostually, we are victorious together with the Lord, because we suffer for good and not for grave sins[11].
But to be persecuted for the Lord does not only mean being physically tortured, but also being minimized, disregarded, removed from the social equation. If you have been thrown out of service for the Lord, if no one wants to talk to you, if no one wants to help you, then you are a man of goodness and not of imposture. And God is our strength, of those who suffer for Him, because He cares for each of us. And in troubles and in need, in sorrows and in pain, we must rejoice and be ghostually glad, because „your pay [is] great in heavens [ὁ μισθὸς ὑμῶν πολὺς ἐν τοῖς οὐρανοῖς]” [Matteos 5, 12, BYZ]. And our pay is the communion with God, with the One who loves us and for Whom we suffer everything, so that we may be with Him forever[12].
When I sing at the Funeral the joy and gladness for the Lord, that is, the last Beatitude, people look askance, because, for many, joy and gladness have nothing to do with the dead. For many, joy means money, barbecues, loud music, parties. But the true joy and gladness is experienced by the ghostual man when he falls asleep in the Lord and receives the pay for his labors. Because then he is joyful, he is happy, he is fulfilled, because he goes to his Lord, to the One with whom he lived his whole life and for whom he suffered everything[13].
With other words, the fourth sunday of Great Lent saves the ascesis for the Lord. The real life of christians is ascetic, has inner and eternal results, but it also radiates around. Because the merciful, the peacemakers, the seers of God, those who empty themselves of themselves, those who weep for all and pray for all, are people of salvation, but also of social justice. Because they do good to all, they are good to all, but, first of all, they are doers of the will of God. Because He is the Peace of all who are saved[14].
So, you cannot be a christian unless you are a doer of God’s will. And the Beatitudes speak about how God wants us to be. The Beatitudes speak to us about the true man, the true believer, the heir of His Emperordom. And the Beatitudes of God are fulfilled in everyday life, constantly, because His Beatitudes are our eternal happiness. Amin[15]!
[1] Started at 8. 26, in day of tuesday, on 17 march 2026. Sun, 6 degrees, wind of 2 km/h.
[2] Iubiții mei, dacă ne-am luat Crucea, atunci trebuie să Îi urmăm Domnului în fiecare zi. Trebuie să Îi urmăm Lui în mod zilnic, pentru că am făcut din voia Lui propria noastră viață. Și urmarea Lui este scara fericirilor dumnezeiești. Căci Sfântul Cuvios Ioannis Scărarul, la Dumnezeiasca Liturghie, are drept Evanghelie Fericirile [Matteos 5, 1-12]. Și fericirile sunt trepte continue spre Împărăția lui Dumnezeu, Împărăție la care suntem chemați cu toții. Pentru că nu doar Monahii sunt ascetici, ci fiecare creștin trebuie să fie plin de lupta cu patimile sale și de fapte bune.
[3] Și Domnul ne arată în Fericiri că faptele noastre au consecințe imediate, dar și veșnice. Pentru că fiecare faptă duhovnicească pe care El ne-o cere, e una împlinitoare pentru noi, e desăvârșitoare pentru persoana noastră. Astfel, ca să ajungi sărac cu duhul trebuie să arunci din tine toată buna impresie despre tine. Trebuie să te golești de mințirea de sine, de iubirea de sine, de îngâmfarea ta, de ideea că ești important, că dacă nu ești tu se oprește lumea în loc, pentru ca să te vezi gol de fapte bune. Adică sărac cu totul înaintea lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu, pe acești săraci de buna impresie despre ei înșiși, îi face moștenitori ai Împărăției Sale.
[4] În comparație cu milostenia, care e o faptă la vedere, sărăcirea de sine sau sărăcia duhovnicească e o faptă tainică. O faci în tine însuți, oricând, înaintea lui Dumnezeu. Pentru că în ea trebuie să te vezi gol de orice lucru bun înaintea lui Dumnezeu. Cel gol de sine își vede mereu păcatele și și le plânge, se roagă lui Dumnezeu neîncetat pentru iertarea lui. Pentru că el se simte bine când se mărturisește neîncetat Domnului. Când Îi spune Lui nevoile lui, dorințele lui, viața lui.
[5] Împărăția lui Dumnezeu e a celor smeriți, e a celor goi de ei înșiși, dar plini de slava lui Dumnezeu. Dar și cei care plâng, care își plâng păcatele, dar care se îndurerează și pentru păcatele întregii lumi, vor fi mângâiați de Dumnezeu în Împărăția Lui, pentru că El e mângâierea tuturor celor ce se îndurerează pentru păcatele lor. Insensibilul nu crede că are nevoie de plâns, pentru că nu își conștientizează păcatele. Dar cel atent la sine și la viața altora, se îndurerează pentru păcatele sale și ale tuturor, și plânge pentru păcatele tuturor. De aceea, Domnul mângâie veșnic astfel de inimi atente, pline de dragoste, pline de umanitate.
[6] Bărbații nu trebuie să plângă doar câteodată, ci întotdeauna trebuie să își plângă păcatele. Plânsul duhovnicesc pentru păcatele noastre e un plâns curățitor, un plâns mântuitor, și cine își plânge păcatele și le spovedește și se îndreaptă mereu, acela se îmblânzește interior. Pentru că blândețea duhovnicească se naște din iertarea tuturor și din rugăciunea pentru toți. Și nu poți să îi ierți pe alții, până când tu însuți nu ești iertat de Dumnezeu de toate păcatele tale. Ierți pentru că ești iertat de El și devii bun cu toți, pentru că înțelegi că omul e chemat la bunătate și nu la război, omul e chemat la iubire și nu la crime. Și când vezi oameni purtați de duhurile necurate spre cele rele, înțelegi cât de mare e înșelarea lor și te rogi pentru ei. De aceea, cei blânzi, care vor moșteni pământul transfigurat, cel al Împărăției Sale, sunt cei care au făcut pace în ei înșiși și, prin aceasta, au ajuns să fie făcători de pace și între ceilalți.
[7] Și e preferabil să ai lângă tine un om al păcii decât un om al certurilor. Pentru că certurile sunt epuizante, pe când pacea e cea care te face să crești duhovnicește. Însă, pe cine satură Dumnezeu duhovnicește? Pe cei flămânzi și însetați de dreptatea Lui, de împlinirea voii Sale în oameni și în întreaga Lui creație. Omul care nu e de partea Lui preferă să râdă, să glumească despre alții, să spună prostii. Dar cel plin de iubire de Dumnezeu dorește ca toți oamenii să fie serioși, să fie credincioși, să se sfințească neîncetat cu Dumnezeu. Și de aceea, cine e avid de dreptatea lui Dumnezeu, de voia Lui cu noi, acela dorește ca oamenii să fie Sfinți și nu păcătoși, să fie Sfinți și nu niște morminte văruite. Pentru că dreptatea Lui e sfințenia noastră. Și cine se umple de poruncile lui Dumnezeu, se umple de viața Lui cea veșnică.
[8] Cine râvnește pentru Dumnezeu, râvnește în sinea lui. La fel ca cel care se golește pe sine de toate pentru a fi numai cu Dumnezeu. Dar cel care e milostiv (și toți trebuie să fim milostivi, mult-milostivi!) nu doar plănuiește să facă faptă bune, ci și le face și prin ele îi odihnește pe cei aflați în nevoie. Milostenia e ce ai, ce poți dărui altora. Milostenia e și un cuvânt bun și a munci pentru alții și a dărui o carte, dar și a dărui o ciorbă, o friptură, un ban. Milostenia e inima ta atentă față de nevoile altora. Milostenia este iubire pentru toți. Și de aceea, cine e milostiv, acela e miluit de Dumnezeu și aici și veșnic, pentru că El e mila tuturor celor milostivi.
[9] Și când te vezi pe tine cu adevărat, atunci îi vezi și pe ceilalți. Și când te vezi pe tine, atunci e semn că te curățești de păcatele tale. Și cine se curățește de păcate, acela își curățește inima. Și cei care își curățesc inima neîncetat, din mila Lui, ajung văzători de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu Se arată celor curați, celor plini de sfințenie. De aceea, a fi cu Dumnezeu înseamnă a fi curat. A fi cu Dumnezeu înseamnă a-L cunoaște cu adevărat pe El. Căci dacă nu Îl vezi pe El, dacă nu Îl simți pe El, nu te vezi și nu te simți nici pe tine însuți, pentru că te comporți față de tine ca față de un mort. Dar dacă ești viu, atunci ești plin de slava Lui, de simțirea Lui, de vederea Lui.
[10] Nu poți fi făcător de pace, dacă nu ești blând, delicat, iubitor. Și făcătorii de pace sunt fiii lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu dorește să troneze în fiecare dintre noi prin pacea Lui. Când El mustră, când ne mustră, ne mustră pentru păcatele noastre. Dar Cel care ne mustră cu adevărat e Cel care ne iubește cu adevărat, pentru că El e Făcătorul nostru. Cine îi iubește cu adevărat, acela își educă copiii. Nu îi lasă ca pe un pământ plin de buruieni, ci îi umple de cunoaștere bună, sfântă. De aceea, cine face pace în el și între oameni, acela dorește ceea ce dorește și Dumnezeu: să ne umple pe toți de pacea Lui. Și pacea e duhovnicească, aceasta e pacea reală și nu pacea adusă de arme. Războaiele nu aduc pacea, ci distrug umanitatea. Adevărata pace coboară de la Dumnezeu în noi și este pacea ca urmare a iertării păcatelor noastre.
[11] Prigoniții pentru dreptatea Lui sunt cei prigoniți pentru voia Lui. Tu vrei binele lui Dumnezeu, dar alții vor contrariul. Și ei te prigonesc pe nedrept. Te prigonesc degeaba. Și când suntem ocărâți și prigoniți pentru El, suntem detestați pentru că facem binele și nu pentru că suntem delincvenți. Delicvenții intră la pușcărie pentru fapte rele. Pe când tu, dacă ești prigonit religios, dacă ești prigonit din cauză că ești Slujitorul Lui, ești prigonit pentru că oamenii nu Îl suportă pe Domnul. Și dacă pătimim pentru El, din iubire pentru El, atunci pătimim duhovnicește, suntem biruitori împreună cu Domnul, pentru că pătimim pentru bine și nu pentru păcate grele.
[12] Dar a fi persecutat pentru Domnul nu înseamnă doar a fi chinuit fizic, ci și a fi minimalizat, desconsiderat, scos din ecuația socială. Dacă ai fost scos afară de la serviciu pentru Domnul, dacă nimeni nu vrea să vorbească cu tine, dacă nimeni nu vrea să te ajute, atunci ești un om al binelui și nu al imposturii. Și Dumnezeu e tăria noastră, a celor care suferim pentru El, pentru că El Se îngrijește de fiecare dintre noi. Și în necazuri și în nevoie, în tristeți și în dureri, trebuie să ne bucurăm și să ne veselim duhovnicește, pentru că „plata voastră multă [este] în ceruri [ὁ μισθὸς ὑμῶν πολὺς ἐν τοῖς οὐρανοῖς]” [Matteos 5, 12, BYZ]. Și plata noastră e comuniunea cu Dumnezeu, cu Cel care ne iubește pe noi și pentru Care suferim toate, pentru ca să fim veșnic cu El.
[13] Când cânt la Înmormântare bucuria și veselia pentru Domnul, adică ultima Fericire, oamenii se uită chiorâș, pentru că, pentru mulți, bucuria și veselia n-au de-a face cu cei morți. Pentru mulți, bucuria înseamnă bani, grătare, muzică dată tare, petreceri. Dar adevărata bucurie și veselie o are omul duhovnicesc când adoarme întru Domnul și primește plata pentru ostenelile sale. Pentru că atunci el e bucuros, e fericit, e împlinit, pentru că se duce la Domnul său, la Cel cu care a trăit toată viața și pentru care a suferit toate.
[14] Cu alte cuvinte, a patra duminică din Postul Mare salvează asceza pentru Domnul. Reala viață a creștinilor e ascetică, are rezultate interioare și veșnice, dar iradiază și împrejur. Pentru că cei milostivi, cei făcători de pace, cei văzători de Dumnezeu, cei care se golesc de ei înșiși, cei care plâng pentru toți și se roagă pentru toți, sunt oameni ai mântuirii, dar și ai dreptății sociale. Pentru că ei fac binele tuturor, sunt buni cu toți, dar, în primul rând, sunt împlinitori ai voii lui Dumnezeu. Pentru că El e Pacea tuturor celor ce se mântuie.
[15] Așadar, nu poți fi creștin decât dacă ești împlinitor al voii lui Dumnezeu. Iar Fericirile vorbesc despre cum vrea Dumnezeu să fim noi. Fericirile ne vorbesc despre adevăratul om, despre adevăratul credincios, despre moștenitorul Împărăției Sale. Și Fericirile lui Dumnezeu se împlinesc în viața de zi cu zi, neîncetat, pentru că Fericirile Lui sunt fericirea noastră cea veșnică. Amin!