Sermon on the Annunciation of the Birthgiver of God [March 25, 2026]
My beloveds[1],
we all like good news, news that tells us about our health, joy and prosperity. But the greatest news we receive is not from people, but from God. And the great, immense, unique news is this: that the Son of God became the Son of the Virgin in order to save us. So that He may come to answer all our questions, by descending into us and remaining in us, together with the Father and the Holy Ghost, through Their eternal glory. And if He is in us, then we have the fundamental answers to our life, for our life comes from Him and is fulfilled only in Him[2].
The presence of God in us makes us understand His intimacy with us. His real and abyssal intimacy with us, His servants. Because He is no longer far away, no longer outside of us, but within us through His glory, if we are His sons through Baptism. Because at the Divine Baptism we experienced our ghostual adoption, by receiving the glory of our triune God within ourselves. And the presence of God in us through His glory is our continuous fulfillment, here, on earth, but also eternal, because we grow unceasingly in our relationship with Him. And He is the One who created us and sustains us in existence and desires us in an eternal relationship with Him[3].
But the Son of God does not incarnate at random, but from a Virgin, as He had said in Isaias 7, 14. For „The Virgin in the womb will take [ἡ Παρθένος ἐν γαστρὶ ἕξει] and will give birth Son [καὶ τέξεται Υἱόν]” [Isaias 7, 14, LXX]. And this Virgin was not just any Virgin, but the holiest Virgin in the entire history of humanity. Because the Virgin Maria gave herself to God, in His service, and had reached the greatest holiness. And He, the Most Holy One, came and incarnated from the holiest Virgin, from the purest person of humanity, in order to show us that the life with God means purity and holiness[4].
The Son of God becomes the Son of the Virgin, because the Virgin makes herself the Birthgiver of God. Because she gives birth to the Son of God incarnate and does not give birth to a man. And when the Archangel Gavriil comes and announces the will of God to the Virgin, she immediately accepts it. And, with her acceptance, the Son of God becomes incarnate in her womb above nature, without destroying her virginity, because He was the One who became incarnate from the Virgin. And through this, the Virgin is Mother and the Mother is Virgin, always Virgin, calling us to assume both ghostual virginity, but also ghostual motherhood and fatherhood. Because only from virginity and holiness are all divine virtues born in ourselves[5].
The ghostual virginity is the one that repentance and the work of good deeds give birth to in us. We purify ourselves and are filled with virginity as we mourn our sins. The carnal virginity does not know the holy joy of divine virginity, because it does not mourn its sins. But the one who repents, that one is rejuvenated, that one is filled with spring, with holy virginity, because he is filled with the glory of God. And only if you are filled with His glory are you a Mother or a Father, you have the heart of a mother and a father, because you have the glory of God within you, which teaches you to love people ghostually[6].
Perhaps, for many, our love for the Birthgiver of God is paradoxical. What can she teach us? And the answer is: she teaches us everything. Because she teaches us what it is like to trust completely in God, what it is like to expect everything from Him, what it is like to live with God every moment, she who had no sin in her life. But, above all, she fills us with her love for God, she literally fills us, fills us enough, teaching us with what divine love she loves God. And when you experience her love for God, then you know that you are weak, powerless for such an inexpressible love[7].
The Mother of God taught me to love people divinely, because she poured her love into me. She taught me to be both mother and father in my relationship with people. Because the Duhovnik must be both mother and father with those he counsels. Her ghostual delicacy filled me from enough. And without this divine charisma I could not have done anything in my Priesthood. Because the Priesthood means, above all, delicacy and sincerity. And you cannot be sincere with people, if you are not sincere first of all with God. Because He teaches us to truly speak to people. He teaches us to speak to them with all sincerity and joy[8].
Therefore, the feasts of our Mistress are my rest, they are my home, because she is always with me. And today, on the day of the Church’s hram[9], the Mother of God is even more with us, because she is always with us and supports us in everything we do. Because she helps us all as a good Mother, so that we may serve her Son with all our conscience and joy. And the feast is joy, holy joy, because joy is the outpouring of her love in us[10].
We say many words, we lie in words, we boast in face and kind, but what remains after we speak is what we have inside us. If we are sad and empty, no words will keep us warm. But if the glory of God is in us, no matter how many words we say, He is in us and with us forever, and His presence in us is our salvation. Therefore, the words are not our eternal garments, but our deeds. Our inner reality. Who we are in ourselves are all our words. And from there, from our true reality, we must take words, take words of salvation for people, because the salvation is our life with God and not the self-deception. Amin[11]!
[1] Started at 16.58, in day of friday, on 20 march 2026. Sun, 10 degrees, wind of 5 km/h.
[2] Iubiții mei, la toți ne plac veștile bine, veștile care ne vorbesc despre sănătatea, bucuria și prosperitatea noastră. Dar cea mai mare veste nu o primim de la oameni, ci de la Dumnezeu. Și marea, imensa, unica veste e aceasta: că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei pentru ca să ne mântuie pe noi. Pentru ca să vină să ne răspundă la toate întrebările noastre, prin aceea că Se coboară în noi și rămâne în noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, prin slava Lor cea veșnică. Și dacă El e în noi, atunci avem răspunsurile fundamentale ale vieții noastre, pentru vă viața noastră vine de la El și se împlinește numai în El.
[3] Prezența lui Dumnezeu în noi ne face să înțelegem intimitatea Lui cu noi. Reala și abisala Lui intimitate cu noi, robii Săi. Pentru că El nu mai e departe, nu mai e în afara noastră, ci în noi prin slava Lui, dacă noi suntem fiii Lui prin Botez. Pentru că la Dumnezeiescul Botez am trăit înfierea noastră cea duhovnicească, prin aceea că am primit slava Dumnezeului nostru treimic în noi înșine. Și prezența lui Dumnezeu în noi prin slava Lui e împlinirea noastră continuă, aici, pe pământ, dar și veșnică, pentru că noi creștem neîncetat în relația cu El. Și El e Cel ce ne-a creat și ne susține în existență și ne dorește în relație veșnică cu El.
[4] Însă Fiul lui Dumnezeu nu Se întrupează la întâmplare, ci dintr-o Fecioară, așa cum spusese la Isaias 7, 14. Căci „Fecioara în pântece va lua [ἡ Παρθένος ἐν γαστρὶ ἕξει] și va naște Fiu [καὶ τέξεται Υἱόν]” [Isaias 7, 14, LXX]. Și această Fecioare nu era una oarecare, ci era cea mai sfântă Fecioară din întreaga istorie a umanității. Pentru că Fecioara Maria s-a dăruit pe sine lui Dumnezeu, întru slujirea Lui, și ajunsese la cea mai mare sfințenie. Și El, Cel Preasfânt, a venit și S-a întrupat din Fecioara cea mai sfântă, din cea mai curată persoană a umanității, pentru ca să ne arate nouă că viața cu Dumnezeu înseamnă curăție și sfințenie.
[5] Fiul lui Dumnezeu Se face Fiul Fecioarei, pentru că Fecioara se face Născătoare de Dumnezeu. Pentru că ea Îl naște pe Fiul lui Dumnezeu întrupat și nu naște un om. Și când Arhanghelul Gavriil vine și îi vestește Fecioarei voia lui Dumnezeu, ea o acceptă imediat. Și, odată cu acceptarea ei, Fiul lui Dumnezeu Se întrupează în pântecele ei mai presus de fire, nestricând fecioria ei, pentru că El era Cel ce S-a întrupat din Fecioară. Și prin aceasta, Fecioara e Maică și Maica e Fecioară, pururea Fecioară, chemându-ne pe noi să ne asumăm deopotrivă fecioria duhovnicească, dar și maternitatea și paternitatea duhovnicească. Pentru că numai din feciorie și din sfințenie se nasc toate virtuțile dumnezeiești în noi înșine.
[6] Fecioria duhovnicească e cea pe care o naște în noi pocăința și lucrarea faptelor celor bune. Ne curățim și ne umplem de feciorie pe măsură ce ne plângem păcatele noastre. Fecioria trupească nu cunoaște bucuria sfântă a fecioriei dumnezeiești, pentru că ea nu își plânge păcatele. Dar cel care se pocăiește, acela întinerește, acela se umple de primăvară, de feciorie sfântă, pentru că se umple de slava lui Dumnezeu. Și numai dacă te umpli de slava Lui ești Maică sau Părinte, ai inimă de mamă și de tată, pentru că ai slava lui Dumnezeu în tine, cea care te învață să îi iubește duhovnicește pe oameni.
[7] Poate, pentru mulți, e paradoxală iubirea noastră pentru Născătoarea de Dumnezeu. Ce ne poate învăța ea pe noi? Și răspunsul e: ne învață totul. Pentru că ne învață cum e să te încrezi în mod deplin în Dumnezeu, cum e să aștepți totul de la El, cum e să trăiești cu Dumnezeu în fiecare clipă, ea care nu a avut niciun păcat în viața ei. Dar, mai ales, ne umple de iubirea ei pentru Dumnezeu, ne umple la propriu, ne umple din destul, învățându-ne cu ce iubire dumnezeiască Îl iubește ea pe Dumnezeu. Și când trăiești iubirea ei pentru Dumnezeu, atunci știi că tu ești slab, neputincios pentru o așa inexprimabilă iubire.
[8] Maica lui Dumnezeu m-a învățat să-i iubesc dumnezeiește pe oameni, pentru că a revărsat iubirea ei în mine. M-a învățat să fiu deopotrivă și mamă și tată în relația mea cu oamenii. Pentru că Duhovnicul trebuie să fie și mamă și tată cu cei pe care îi sfătuiește. Delicatețea ei duhovnicească m-a umplut din destul. Și fără această harismă dumnezeiască nu aș fi putut să fac nimic în Preoția mea. Pentru că Preoția înseamnă, înainte de toate, delicatețe și sinceritate. Și nu poți să fii sincer cu oamenii, dacă nu ești sincer în primul rând cu Dumnezeu. Pentru că El ne învață să vorbim cu adevărat cu oamenii. Ne învață să le vorbim cu toată sinceritatea și bucuria.
[9] To be seen: https://en.wiktionary.org/wiki/hram.
[10] De aceea, praznicele Stăpânei noastre sunt odihna mea, sunt acasa mea, pentru că ea este mereu cu mine. Iar astăzi, în ziua hramului Bisericii, cu atât mai mult Maica lui Dumnezeu este cu noi, pentru că ea este mereu cu noi și ne sprijină în toate câte facem. Pentru că ne ajută ca o Mamă bună pe toți, pentru ca să Îi slujim Fiului ei cu toată conștiința și bucuria noastră. Iar praznicul e bucurie, bucurie sfântă, pentru că bucuria e revărsarea dragostei ei în noi.
[11] Noi spunem cuvinte multe, mințim în cuvinte, ne lăudăm în chip și fel, dar ceea ce rămâne după ce vorbim e ceea ce avem în noi. Dacă suntem triști și goi, niciun cuvânt nu ne va ține de cald. Dar dacă slava lui Dumnezeu e în noi, oricâte cuvinte am spune, El e în noi și cu noi pururea, și prezența Lui în noi e mântuirea noastră. De aceea, nu cuvintele sunt veșmintele noastre cele veșnice, ci faptele noastre. Realitatea noastră interioară. Cine suntem în noi înșine sunt toate cuvintele noastre. Și de acolo, din realitatea noastră cea adevărată, trebuie să scoatem cuvinte, să scoatem cuvintele mântuirii pentru oameni, pentru că mântuirea e viața noastră cu Dumnezeu și nu mințirea de sine. Amin!