Sermon on the Entry of the Lord into Jerusalem [2026]

My beloveds[1],

how many received the Lord on that divine day? Was it sunny or cloudy? Did those people have something to eat, were they faithful people, how many were there and what did they think about Him and about this event? Was it a banal one or a prophetic one? And people always have questions, uncertainties, false questions, false dilemmas, but the Divine Scripture answers us to what God wants and not to what we want. Because we, humans, ask ourselves all kinds of things, but He wants to teach us certain things. And we should be interested in precisely the things He speaks to us about, about the things of our salvation[2].

And today’s Evangel [Ioannis 12, 1-18, BYZ] is not only about the Lord’s entry into the city, but about events before and after. The Lord goes to the house of Saint Lazaros, who has risen from the dead, and Saint Maria, his sister, prepares Him for burial. She anoints Him with pure nard myrrh, anoints Him as if He were dead, in order to show us His death in a mysterious way. But „the house was filled from the fragrance of myrrh [ἡ οἰκία ἐπληρώθη ἐκ τῆς ὀσμῆς τοῦ μύρου]” [Ioannis 12, 3, BYZ], because He, the crucified and risen One, is the myrrh of the Church, He is the sweet fragrance of the Emperordom of God. And Iudas Iscariotis [Ἰούδας Ἰσκαριώτης] is thief [κλέπτης] [Ioannis 12, 4, 6 BYZ], because he stole from the Lord’s money, and the hierarchs, before Passover, planned to kill[3].

An Apostle stole, as, later, to end up selling the Lord, while the Hierarchs of the day planned to kill Hristos, because the incarnate Hristos, the Son of the Father, didn’t look like with their imagining about Hristos. And their hearts were not Hristos’s own, because they did not wait for the will of God, but they believed that they knew what they needed. But when you think you know what you need, then you are blind, the greatest blind, because you do not let God teach you His will. And He teaches you, if you want. If you do not want, then you do the greatest abominations having the air that you are „a religious” man, that „you serve” God[4].

Things have not changed in the meantime! Those who believe themselves to be the navel of the earth still do the same terrifying things today. The Lord accepts His anointing and admits that it is for His burial [Ioannis 12, 7, BYZ]. The woman’s love for the Lord is overwhelming, it is what we must all do for Him: to give ourselves completely to Him. „For you always have the poor with you, but you do not always have Me” [Ioannis 12, 8, BYZ]. And love for Him is our only and total love. To love the poor, you must love God. You do not become human because, having money, you give enough to everyone, but you become human if you love the One who makes you truly human[5].

But what does it mean to be human in the era where the transhumanism is an idea of ​​„the future”? Magnate X wants to introduce various nano-technological structures into your body so that you can be „more performative”, but, at the same time, to be more and more a machine and not a human. We do not know what a human is, how much he can do, and we are no longer interested in this, but we want to make him a machine, that is, a subhuman. God’s Saints are transfigured people, that is, fulfilled in their ontology, because they have opened themselves completely to the glory of God. To find out what a human is, you must let yourself be led and transfigured by God, because He created you. The machine is our creation, of man, therefore, wanting to transform yourself into a machine is under your human condition. But the magnate who has nanotechnology is not interested in what God says and wants, but in manual efficiency, in efficiency in war, in war machines[6].

The christian of the Church is a fighter, the world’s greatest fighter. But he does not fight with countries, with religions, with ideas, with people, but with the demons in his soul and in his body. His ontology is always a battlefield, that is why he is a crucified for the Lord. But he does not only fight with the demons, with those who are at the root of his passions, but, at the same time, he builds himself ghostually for the Lord, for the eternal relationship with Him, yes, right there, on the battlefield that is his person. You defend yourself from demons like dogs on the streets or lions in the desert, but your interior construction is collaboration with God. Because, together with our triune God, we build ourselves as ghostual persons[7].

The event of the feast is in Ioannis 12, 12-15, 17-18, so that in the verse 16 we are told about the future. Which future? The future experienced by the Holy Apostles immediately after the Resurrection of the Lord. For only „when Iisus was glorified [ὅτε ἐδοξάσθη Ἰησοῦς]” [Ioannis 12, 16, BYZ], when His transfigured humanity was filled with His eternal glory, then did they understand that His entry into Jerusalem had been prophesied long before: in Zaharias 9, 9, LXX. But why did they not understand then, on the spot, but only post-factum? Because they, the Holy Apostles of the Lord, also needed to be filled with His glory at Pentecost, so that He, our triune God, could teach them the mysterious, divine, and abyssal things of God, about which many have no idea[8].

Those who come with the Scripture in hand give you the false impression that they know all the answers. They have come to tell you what God is like. But God is not in the book, but He is above all by His being and, in all and sustains all, by His glory. The Divine Scripture speaks to us about Him, but it does not contain Him. In order to have God, He must descend into you by His glory. And He descends into us liturgically, when we are sacramentally baptized in the Church, in the Church of Pentecost, and we grow continually in our relationship with Him. Therefore, Scripture tells us His will, but we truly find Him from our relationship with Him. And without this unique and holy relationship with God through His glory, we know nothing about Him, although we can read His Scripture all our life. But it is one thing to read and another to know Him who speaks to us through the cosmos and through Scripture and through Tradition and through the entire life of the Church and the world[9].

If God is in Scripture, if He is made up of letters and meanings, then He is a philological God. And when philologists, turning their noses up, begin to translate Scripture, they no longer look at how short-sighted they are in matters of theology, because they believe they have God at their little finger. And that is why, when philologists translate, they chop up theology, because theology lies in words, but also in the abyssal depths of words. And you have to be a theologian, a great theologian, to understand the words of God, in order to translate them. Because otherwise a mockery comes out of the translation of Scripture, not the Scripture of God. But the great news is this: God is not enclosed in Scripture, and it is not philologists who decide the meaning of Scripture, but the Theologians of the Church. Those who know God from their intimacy with Him and who are enlightened by Him in everything[10].

But as everyone „knows”, everyone does what they want in terms of theological books, because everyone feels „entitled” to have an opinion, which, most often, is against the Church. And why is it against? Because the author does not seek to find out the will of God, in order to write it to the Church, but gives his opinion in a disgusting way and the book sells! The ineptitudes, the elucubrations, the heresies seasoned like salad on a fried fish are sold, because the unculture is the pool of bad books. And our postmodernity being the world of particular truths, the world in which everyone has „his own truth”, we are no longer interested in the Truth, but only His mystifications[11].

One thing is certain: there was a great crowd! And the crowd took branches of palm trees and went out to meet Him [Ioannis 12, 12-13, BYZ]. They went out to meet Him with branches, considering Him their Emperor, which He was, because He was coming to free them from the burden of sin. From the greatest burden of the world. For neither hunger, nor thirst, nor sickness are our great problems, but our first problem is freedom. If you are not free inside, you cannot be joyful. If you do not have the glory of God in you, you do not know what man is, you do not know what man is called to. If you are not with Him, then you are with the demons in Hell and Hell has nothing to do with joy. But our great problem is this: our liberation from demons. And that is precisely why Baptism, received in infancy, truly allows us to breathe freely, because then God frees us from the slavery of demons, from the slavery of eternal Hell[12].

„We will die and we will be free!”[13], shouted the romanians, on the streets, in the great and saving december 1989. How can you die to be free?! If you die, you die, right? But they took to the streets with the desire to die, so that those who come after them and who will live in the time of change, of ghostual freedom, can be truly free. Because you are not free when you can travel and speak, but you are free when you free yourself from everything that kills you, when you free yourself from all passion and all sin. And we experience the great liberation here, in the Church of God, where, from carnal people, we become ghostual people, people of God. And this is the great liberation of the world[14]!

The sexual liberation of women brought us abortions on a conveyor belt, while the Revolution of december 1989 brought us a state freedom that only a few transform into ghostual freedom. For many have understood that freedom means living chaotically, living according to advertisements, according to the fashion of the day, running after money like after rabbits, but the freedom means doing the will of God. For the only thing that frees us from ourselves is precisely His holy will. His will is our deification. To be filled with His glory is His will, while our will means to be filled with all kinds of sins. And what freedom do we experience, if our every sin is a shackle to Hell? What freedom is that to eat and drink and do all kinds of evil, if the end of such a life is eternal Hell? Do we think we are rational and we go to Hell? Do we think we are good and we are the laughingstock of demons[15]?

Some came out with branches, while others were filled with fury. Because the crowd was shouting theologically: „Osanna [Ὡσαννά]! Blessed [is] He who comes in the name of the Lord [εὐλογημένος ὁ ἐρχόμενος ἐν ὀνόματι Κυρίου], the Emperor of Israil [Βασιλεὺς τοῦ Ἰσραήλ]” [Ioannis 12, 13, BYZ]. And you are filled with fury, when you are not filled with the glory of God. If God had lived in them, all Israil would have entered the Church! Because that is what God would have taught them. Pentecost was God’s call for Israil, but also for the gentiles at the same time. Because He calls us all. But when you confuse God’s will with the religious nationalism, then you crucify the Lord of glory, because He, your God, has exceeded your expectations. How hypocritical can you be to think yourself „righteous”, „smart”, „holy” before Him? But everywhere we see people with such great self-confidence, with satanic self-confidence, that God „is nothing” to them[16].

But do we have a weak God or a strong one? What does God do with us every day? Who is God like our God? And He, our Emperor, now welcomed with cheers, welcomed with open arms, is the God Who seems weak on the Cross, when He bears our sins, of all, and overcomes them perfectly in His humanity. And that is why we, worshipping Him unceasingly, receive strength from His transfigured humanity, in order to overcome all sin in ourselves. Because the inner crucifixion is our real resurrection from the dead. When we crucify ourselves with the Lord and He raises us from the dead by His glory, then we are alive, forever alive, and not dead. For only the one without hope is dead, the one without faith in Him, without His love in him, is dead[17].

For many, the Passion Week of the Lord is dark, when it is full of light. And it is full of light, because the Lord’s will is to suffer for us and He is not taken „by force” to death. He is not killed, but He allows Himself to be killed! He does not come to the Cross with fear, but with all His love for us, because His Cross is our salvation. Therefore, the Passion of the Lord is full of light, but you experience this light interiorly, if you also struggle with your passions. If you struggle with the passions within you, then you participate in the Passion of the Lord for us, because He died for your salvation. And you experience your salvation together with Him, receiving His glory, which strengthens us in every good work. Amin[18]!

---

[1] Started at 12.34, in day of saturday, on 28 march 2026. Sun, 12 degrees, wind of 3 km/h.

[2] Iubiții mei, câți L-au primit pe Domnul în acea dumnezeiască zi? Era soare sau nori? Aveau ce mânca oamenii ăia, erau oameni credincioși, câți erau și ce credeau ei despre El și despre acest eveniment? Era unul banal sau unul profetic? Și oamenii au mereu întrebări, nelămuriri, false întrebări, false dileme, dar Dumnezeiasca Scriptură ne răspunde la ce dorește Dumnezeu și nu la ce dorim noi. Că noi, oamenii, ne întrebăm tot felul de lucruri, dar El vrea să ne învețe anumite lucruri. Și noi ar trebuie să fim interesați tocmai de lucrurile despre care ne vorbește El, despre lucrurile mântuirii noastre.

[3] Iar Evanghelia zilei [Ioannis 12, 1-18, BYZ] nu e doar despre intrarea Domnului în cetate, ci despre evenimente de dinainte și de după. Domnul merge în casa Sfântului Lazaros cel înviat din morți și Sfânta Maria, sora lui, Îl pregătește pe El pentru îngropare. Îl unge pe El cu mir de nard curat, Îl unge ca pe un mort, pentru ca să ne arate tainic moartea Lui. Dar „casa a fost umplută de mirosul mirului [ἡ οἰκία ἐπληρώθη ἐκ τῆς ὀσμῆς τοῦ μύρου]” [Ioannis 12, 3, BYZ], pentru că El, Cel răstignit și înviat, este mirul Bisericii, este buna mireasmă a Împărăției lui Dumnezeu. Iar Iudas Iscariotis [Ἰούδας Ἰσκαριώτης] e hoț [κλέπτης][Ioannis 12, 4, 6 BYZ], pentru că fura din banii Domnului, iar arhiereii, înainte de Paști, plănuiau să omoare.

[4] Un Apostol fura, ca, mai apoi, să ajungă să Îl vândă pe Domnul, pe când Arhiereii zilei plănuiau să Îl omoare pe Hristos, pentru că Hristosul Cel întrupat, Fiul Tatălui, nu semăna cu închipuirea lor despre Hristos. Și inimile lor nu erau proprii lui Hristos, pentru că ei nu așteptau voia lui Dumnezeu, ci ei credeau că știu ce le trebuie. Dar când crezi că știi ce îți trebuie, atunci ești un orb, cel mai mare orb, pentru că nu Îl lași pe Dumnezeu să te învețe voia Lui. Și El te învață, dacă vrei. Dacă nu vrei, atunci faci cele mai mari mârșăvii având aerul că ești om „religios”, că „Îl slujești” pe Dumnezeu.

[5] Lucrurile nu s-au schimbat între timp! Cine se crede buricul pământului face și astăzi aceleași lucruri terifiante. Domnul acceptă ungerea Lui și admite că ea este pentru îngroparea Sa [Ioannis 12, 7, BYZ]. Iubirea femeii pentru Domnul e copleșitoare, e ceea ce trebuie să facem toți pentru El: să ne dăruim cu totul Lui. „Căci pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna” [Ioannis 12, 8, BYZ]. Și iubirea pentru El este singura și totala noastră iubire. Ca să îi iubești pe săraci, trebuie să Îl iubești pe Dumnezeu. Nu devii uman pentru că, având bani, dai din destul tuturor, ci devii uman dacă Îl iubești pe Cel ce te face pe tine om cu adevărat.

[6] Dar ce înseamnă a fi uman în epoca unde transumanismul e o idee „de viitor”? Magnatul X dorește să îți introducă diverse structuri nano-tehnologice în trupul tău pentru ca să fii „mai performant”, dar, în același timp, să fii tot mai mult mașină și nu om. Noi nu știm ce e omul, câte poate face el și nici nu ne mai interesează acest lucru, dar vrem să îl facem mașină, adică un subom. Sfinții lui Dumnezeu sunt oameni transfigurați, adică împliniți în ontologia lor, pentru că s-au deschis cu totul slavei lui Dumnezeu. Ca să afli ce e omul trebuie să te lași condus și transfigurat de către Dumnezeu, pentru că El te-a creat pe tine. Mașina e creația noastră, a omului, de aceea, a dori să te transformi în mașină e sub condiția ta umană. Dar magnatul care dispune de nanotehnologie nu e interesat de ce spune și vrea Dumnezeu, ci de eficiență manuală, de eficiență în război, de mașini de război.

[7] Creștinul Bisericii e un luptător, cel mai mare luptător al lumii. Dar el nu se luptă cu țări, cu religii, cu idei, cu oameni, ci cu demonii în sufletul și în trupul său. Ontologia lui e mereu un câmp de război, de aceea el este un răstignit pentru Domnul. Dar el nu doar se luptă cu demonii, cu cei care sunt la baza patimilor lui, ci, în același timp, se construiește duhovnicește pentru Domnul, pentru relația veșnică cu El, da, chiar acolo, pe câmpul de luptă care e persoana lui. De demoni te aperi ca de câini pe străzi sau de lei în deșert, dar construirea ta interioară e conlucrare cu Dumnezeu. Pentru că, împreună cu Dumnezeul nostru treimic, ne construim ca persoane duhovnicești.

[8] Evenimentul praznicului e la Ioannis 12, 12-15, 17-18, pentru ca la versetul al 16-lea să ni se vorbească despre viitor. Care viitor? Viitorul trăit de Sfinții Apostoli imediat după Învierea Domnului. Căci numai „când a fost slăvit Iisus [ὅτε ἐδοξάσθη Ἰησοῦς]” [Ioannis 12, 16, BYZ], când umanitatea Sa transfigurată a fost umplută de slava Lui cea veșnică, atunci au înțeles că intrarea Lui în Ierusalim fusese profețită cu mult timp înainte: în Zaharias 9, 9, LXX. Dar de ce nu au înțeles atunci, pe loc, ci numai post-factum? Pentru că și ei, Sfinții Apostoli ai Domnului, aveau nevoie să fie umpluți de slava Lui la Cincizecime, pentru ca El, Dumnezeul nostru treimic, să îi învețe pe ei cele tainice, cele dumnezeiești, cele abisale ale lui Dumnezeu, față de care mulți nu au habar.

[9] Cei care vin cu Scriptura în mână îți dau impresia falsă că știu toate răspunsurile. Ei au venit ca să îți spună cum e Dumnezeu. Însă Dumnezeu nu e în carte, ci El e mai presus de toate după ființa Lui și, în toate și susține toate, prin slava Lui. Dumnezeiasca Scriptură ne vorbește despre El, dar nu Îl conține pe El. Ca să Îl ai pe Dumnezeu trebuie ca El să coboare în tine prin slava Lui. Și El coboară în noi liturgic, când ne botezăm sacramental în Biserică, în Biserica Cincizecimii, și creștem necontenit în relația cu El. De aceea, Scriptura ne spune voia Lui, dar pe El îl aflăm cu adevărat din relația noastră cu El. Și fără această unică și sfântă relație cu Dumnezeu prin slava Lui, noi nu știm nimic despre El, deși putem citi toată viața Scriptura Lui. Dar una e a citi și alta e a-L cunoaște pe Cel care ne vorbește nouă prin cosmos și prin Scriptură și prin Tradiție și prin toată viața Bisericii și a lumii.

[10] Dacă Dumnezeu e în Scriptură, dacă El e format din litere și înțelesuri, atunci e un Dumnezeu filologic. Și când filologii, înălțând nasul în sus, încep să traducă Scriptura, ei nu se mai uită la cât de miopi sunt în materie de teologie, pentru că ei cred că Îl au pe Dumnezeu la degetul lor mic. Și de aceea, când filologii traduc, ei ciopârțesc teologia, pentru că teologia stă în cuvinte, dar și în adâncul abisal al cuvintelor. Și trebuie să fii teolog, mare teolog, ca să înțelegi cuvintele lui Dumnezeu, pentru ca să le traduci. Pentru că altfel iese o bătaie de joc din traducerea Scripturii, nu Scriptura lui Dumnezeu. Dar marea veste e aceasta: Dumnezeu nu stă închis în Scriptură și nu filologii decid înțelesul Scripturii, ci Teologii Bisericii. Cei care Îl cunosc pe Dumnezeu din intimitatea lor cu El și care sunt luminați de El întru toate.

[11] Dar cum toată lumea „știe”, fiecare face ce vrea în materie de carte teologică, pentru că fiecare se simte „îndreptățit” să aibă o opinie, care, cel mai adesea, e împotriva Bisericii. Și de ce e împotrivă? Pentru că autorul nu urmărește să afle voia lui Dumnezeu, pentru ca să o scrie Bisericii, ci își dă cu părerea la modul grețos și cartea se vinde! Se vând inepțiile, elucubrațiile, ereziile asezonate ca salata pe un pește fript, pentru că incultura e balta cărților proaste. Și postmodernitatea noastră fiind lumea adevărurilor particulare, lumea în care fiecare are „adevărul său”, nu ne mai interesează Adevărul, ci doar mistificările Lui.

[12] Ceva e sigur: era mulțime multă! Și mulțimea a luat ramuri de finici și au ieșit întru întâmpinarea Lui [Ioannis 12, 12-13, BYZ]. Au ieșit în întâmpinarea Lui cu ramuri, considerându-L Împăratul lor, ceea ce și era, pentru că El venea ca să îi scape de povara păcatului. De cea mai mare povară a lumii. Că nu foamea, nici setea, nici boala nu sunt marile noastre probleme, ci întâia noastră problemă e libertatea. Dacă nu ești liber interior, nu poți fi bucuros. Dacă nu ai slava lui Dumnezeu în tine, nu știi ce e omul, nu știi la ce e chemat omul. Dacă nu ești cu El, atunci ești cu demonii în Iad și Iadul n-are nimic de-a face cu bucuria. Dar marea noastră problemă e aceasta: eliberarea noastră de demoni. Și tocmai de aceea Botezul, primit în pruncie, ne lasă să respirăm în voie, cu adevărat, pentru că atunci ne eliberează Dumnezeu din robia demonilor, din robia Iadului celui veșnic.

[13] Cf. https://www.contributors.ro/vom-muri-si-vom-fi-liberi/.

[14] „Vom muri și vom fi liberi!”, au strigat românii, pe străzi, în marele și mântuitorul decembrie 1989. Cum poți muri ca să fii liber?! Dacă mori, mori, nu? Însă ei au ieșit pe străzi cu dorința să moară, pentru ca cei care vin după ei și care vor trăi în vremea schimbării, a libertății duhovnicești, să fie cu adevărat liberi. Pentru că liber nu ești când poți călători și poți vorbi, ci liber ești când te eliberezi de tot ceea ce te omoară, când te eliberezi de toată patima și de tot păcatul. Și marea eliberare o trăim aici, în Biserica lui Dumnezeu, unde, din oameni trupești, ne facem oameni duhovnicești, oamenii lui Dumnezeu. Și asta e marea eliberare a lumii!

[15] Eliberarea sexuală a femeilor ne-a adus avorturi pe bandă rulantă, pe când Revoluția din decembrie 1989 ne-a adus o libertate statală pe care doar puțini o transformă în libertate duhovnicească. Căci mulți au înțeles că libertatea înseamnă a trăi haotic, a trăi după reclame, după moda zilei, alergând după bani ca după iepuri, dar libertatea înseamnă a face voia lui Dumnezeu. Căci singurul lucru care ne eliberează de noi înșine e tocmai voia Lui cea sfântă. Voia Lui este îndumnezeirea noastră. A ne umple de slava Lui e voia Lui, pe când voia noastră înseamnă a ne umple de păcate de tot felul. Și ce libertate trăim noi, dacă fiecare păcat al nostru e o încătușare în Iad? Ce libertate e aia să mănânci și să bei și să faci tot felul de rele, dacă sfârșitul unei astfel de vieți e Iadul cel veșnic? Ne credem raționali și mergem în Iad? Ne credem buni și suntem de râsul demonilor?

[16] Unii au ieșit cu ramuri, pe când alții s-au umplut de furie. Pentru că mulțimea striga teologic: „Osanna [Ὡσαννά]! Binecuvântat [este] Cel care vine în numele Domnului [εὐλογημένος ὁ ἐρχόμενος ἐν ὀνόματι Κυρίου], Împăratul lui Israil [Βασιλεὺς τοῦ Ἰσραήλ]” [Ioannis 12, 13, BYZ]. Și te umpli de furie, când nu ești plin de slava lui Dumnezeu. Dacă ar fi locuit Dumnezeu în ei, tot Israilul ar fi intrat în Biserică! Pentru că asta i-ar fi învățat Dumnezeu. Cincizecimea a fost chemarea lui Dumnezeu pentru Israil, dar și pentru neamuri în același timp. Pentru că El ne cheamă pe toți. Dar când confunzi voia lui Dumnezeu cu naționalismul religios, atunci Îl răstignești pe Domnul slavei, pentru că El, Dumnezeul tău, ți-a întrecut așteptările. Cât de ipocrit să fii ca să te crezi „drept”, „deștept”, „sfânt” în fața Lui? Dar la tot pasul vedem oameni cu atât de mare încredere în ei înșiși, cu satanică încredere în ei înșiși, încât Dumnezeu „nu e nimic” pentru ei.

[17] Dar avem noi un Dumnezeu slab sau unul tare? Ce face Dumnezeu cu noi în fiecare zi? Cine este Dumnezeu ca Dumnezeul nostru? Și El, Împăratul nostru, primit acum cu urale, primit cu brațele deschise, e Dumnezeul Care pare slab pe Cruce, când El poartă păcatele noastre, ale tuturor și le biruie desăvârșit în umanitatea Sa. Și de aceea și noi, închinându-I-ne neîncetat Lui, primim putere din umanitatea Sa transfigurată, pentru ca să învingem tot păcatul în noi înșine. Pentru că răstignirea interioară e reala noastră înviere din morți. Când ne răstignim cu Domnul și El ne învie din morți prin slava Lui, atunci suntem vii, pururea vii, și nu morți. Căci mort e doar cel fără nădejde, mort e cel fără credință în El, fără dragostea Lui în el.

[18] Pentru mulți Săptămâna Patimilor Domnului e neagră, când ea e plină de lumină. Și e plină de lumină, pentru că voia Domnului e să sufere pentru noi și nu e dus „cu forța” la moarte. El nu e omorât, ci Se lasă să fie omorât! El nu vine spre Cruce cu frică, ci cu toată dragostea Lui pentru noi, pentru că Crucea Lui e mântuirea noastră. De aceea, Patimile Domnului sunt pline de lumină, dar lumina aceasta o trăiești interior, dacă și tu te lupți cu patimile tale. Dacă te lupți cu patimile din tine, atunci participi la Patimile Domnului pentru noi, pentru că El a murit pentru mântuirea ta. Și tu trăiești mântuirea ta împreună cu El, primind slava Lui, cea care ne întărește în tot lucrul cel bun. Amin!