Pastorala Pascală a Părintelui Episcop Galaction Stângă [2026]

† Galaction,
din mila lui Dumnezeu Episcopul
Sfintei Episcopii a Alexandriei și Teleormanului,
tuturor Dreptcredincioșilor Creștini, Cinului Monahal,
Preacucernicilor și Preacuvioșilor Părinți din această Sfântă
și de Dumnezeu păzită Episcopie,

har, pace, sănătate și alese bucurii duhovnicești
de la Domnul Cel Înviat,
iar de la Noi părintească îmbrățișare
și arhierească binecuvântare!

„Aștept învierea morților
și viața veacului ce va să fie”
(din Simbolul de credință)

 

Iubiții noștri fii duhovnicești,

 

bucuria Sfintei Învieri a Domnului ne-a adunat astăzi la rugăciune spre a-I mulțumi și a-L slăvi pe Dumnezeu, „Care voiește ca toți oamenii să se mântuie și la cunoașterea adevărului să vină ” [I Tim. 2, 4]. Întărire în nădejde și nădejde ne dăruie această sărbătoare, astăzi, când „prăznuim omorârea morții, sfărâmarea Iadului și începătura altei vieți, veșnice” [Canonul Învierii, cântarea a VII-a]. De acum nu mai împărățește moartea, ci Viața! După tainica Sa rânduială, Dumnezeu ne-a răscumpărat pe noi prin Patima cea de bunăvoie a Însuși Fiului Său, iar prin Sfântă Învierea Sa a curmat robia păcatului și a zdrobit puterea morții. Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce astăzi a înviat din morți, „S-a jertfit pentru păcatele noastre și a înviat pentru îndreptarea noastră” [Rom. 4, 25]. Acestea s-au întâmplat „după Scripturi”, așa cum mărturisim în Crez. Atât Jertfa cea mântuitoare, cât și Sfânta Înviere a Domnului Hristos, au fost profețite cu mult timp înainte în Vechiul Testament, întărite apoi de Însuși Domnul Hristos înaintea Ucenicilor Săi, iar Sfinții Apostoli, martori ai lui Hristos Cel Răstignit și Înviat, le-au mărturisit și le-au propovăduit ca adevăruri dătătoare de viață.

Așa, de pildă, Prorocul Isaia, luminat de Sfântul Duh, grăia: „El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat. Și noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat…Și fiindcă Și-a dat viața ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmașii Săi, Își va lungi viața și lucrul Domnului în mâna Lui va propăși” [Is. 53, 4-5, 10]. Iar Sfântul Proroc și Împărat David se bucura întru nădejdea Învierii Domnului, zicând: „Pentru aceasta s-a veselit inima mea și s-a bucurat limba mea, dar încă și trupul meu se va sălășlui întru nădejde. Că nu vei lăsa sufletul Meu în Iad, nici nu vei da pe Cel Cuvios al Tău să vadă stricăciunea” [Ps. 15, 9-10]. Pe lângă multele prorociri ale Vechiului Testament, chiar și viețile unor Bărbați Drepți, precum Noe, Avraam, Isaac, Moise, Iosif sau Împăratul David, care au ieșit biruitori din toate încercările grele prin care au trecut, păstrând nestricată icoana credinței în Dumnezeu întru ei, sunt o prefigurare a Învierii Domnului.

Din Sfintele Evanghelii aflăm că Însuși Domnul Hristos Și-a vestit propria Sa Înviere înaintea Ucenicilor Săi de nenumărate ori. Astfel ne dă mărturie Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, zicând: „Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: «Fiul omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Și-L vor omorî, dar a treia zi va învia»” [Mat. 17, 22-23]. „De atunci a început Iisus să arate Ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim și să pătimească multe de la bătrâni și de la arhierei și de la cărturari și să fie ucis, și a treia zi să învieze” [Mat. 16, 21]. În predica sa din ziua Cincizecimii, Sfântul Apostol Petru mărturisește adevărul Învierii Domnului, arătând că astfel s-a împlinit profeția făcută de Psalmistul David: „Mai înainte văzând [David], a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în Iad sufletul Lui și nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu L-a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toți Îi suntem martori” [F. Ap. 2, 31-32].

Urmând învățăturii Sfinților Apostoli, Sfânta Biserică a mărturisit dintotdeauna adevărul Învierii lui Hristos ca biruință asupra morții. În cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur din noaptea de Paști se spune despre această biruință: „Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ținut de ea. Prădat-a Iadul Cel ce S-a pogorât în Iad” [Introdus în Utrenia Învierii Domnului]. Ca Izvor al Vieții, Dumnezeu l-a făcut pe om cu suflet viu, cu puterea de a nu muri niciodată. Așadar, moartea nu aparține firii omenești, ea nu a fost creată de Dumnezeu. Moartea apare numai ca urmare a păcatului neascultării strămoșilor noștri Adam și Eva și a depărtării lor de Dumnezeu, Care este Izvorul Vieții. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare ne învață că omul „a păcătuit pentru că a întrebuințat rău voința sa liberă și a murit din pricina păcatului, că plata păcatului este moartea. Cu cât se depărta de viață, cu atât se apropia de moarte. Căci Dumnezeu este viață, iar lipsa vieții, moarte. Deci Adam, prin depărtarea sa de Dumnezeu, și-a pricinuit moartea. Astfel, nu Dumnezeu a creat moartea, ci noi, prin voința noastră rea, am atras-o asupra noastră. Pentru pricinile de mai sus, Dumnezeu a îngăduit desfacerea trupului, ca să nu păstreze pentru noi nemuritoare boala” [Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, în PSB 1, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, p. 168].

Astfel moartea devine lege pentru întregul neam omenesc. Inevitabilă, căci „precum printr-un om a intrat păcatul în lume, și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el” [Rom. 5, 12], dar, dimpotrivă, necesară, din îngăduința lui Dumnezeu, „pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte”. În Hristos Cel fără de păcat moartea își schimbă cu totul semnificația și rostul, devenind Jertfă adusă lui Dumnezeu pentru oameni. Jertfa Mielului lui Dumnezeu pentru răscumpărarea lumii este asumată de bunăvoie, după cum El Însuși ne grăiește din Dumnezeieștile Scripturi: „Pentru aceasta Mă iubește Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăși să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun și putere am iarăși să-l iau” [In. 10, 17-18]. Noi murim fără să vrem, din cauza firii noastre păcătoase. El a murit de bunăvoie, din iubire față de oameni „și a înviat a treia zi după Scripturi”.

Prin Învierea Sa din morți, Mântuitorul Hristos ne-a arătat că moartea nu pecetluiește existența noastră pământească. Ea nu este sfârșitul, după care nu mai rămâne nimic altceva decât plângere și tânguire veșnică. Sfârșitul este, de fapt, un nou început, iar moartea e numai o graniță ce desparte viața de aici, vremelnică, de cea de dincolo, de cea veșnică, după cum Însuși Hristos ne spune: „Eu sunt Învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” [In. 11, 25]. Acest adevăr îl mărturisește și Sfântul Apostol Pavel, propovăduind: „Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său Care locuiește în voi” [Rom. 8, 11]. „Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” [I Cor. 15, 22]. Învierea lui Hristos este învierea omului, iar învierea omului este intrarea lui în viața veșnică.

Învierea Domnului a umplut viața noastră cu veșnicia Lui, a prefăcut moartea dintr-un sfârșit al vieții într-o trecere la viață și dintr-o amenințare ultimă într-o așteptare a celor mai de pe urmă. Vederea morții naște de acum în noi așteptarea învierii, nădejdea părtășiei la slava lui Dumnezeu. Această înțelegere l-a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să le scrie credincioșilor din Tesalonic, învățându-i: „Fraților, despre cei ce au adormit, nu dorim să fiți în neștiință, ca să nu vă întristați ca ceilalți, care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa credem că Dumnezeu, pe cei adormiți întru Iisus, îi va aduce împreună cu El” [I Tes. 4, 13-14]. De aceea, astăzi, Biserica se veselește, cântând: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea!” [Ps. 117, 24]. Pentru că, înviind, Hristos ne dă certitudinea învierii, nouă și tuturor celor ce au trecut hotarul acestei vieți înaintea noastră, celor de un neam cu noi, prietenilor și tuturor cunoscuților și necunoscuților. De aceea cântăm în această sfântă zi, iară și iară, ca și cum e o veste pe care vrem să ne-o comunicăm cu insistență, ca să nu mai rămână loc de nicio îndoială: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le!”.

În lumina Sfintei Învieri a lui Hristos, creștinul binecredincios găsește puterea de a răspunde grozăviei morții, rostind plin de nădejde: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie!”. Ne întristăm în continuare pentru toți cei adormiți din neamurile noastre, pentru că orice despărțire de ființele dragi doare, dar durerea și întristarea noastră nu mai sunt unele căzute în resemnare și pesimism, ci unele îmbărbătate de nădejdea învierii și de revederea împreună cu toți în Împărăția lui Dumnezeu, unde El „va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi” [Apoc. 21, 4].

 

Iubiți fii ai Învierii Domnului,

 

în fiecare Sfântă Liturghie, la finalul Crezului, Biserica dreptmăritoare își afirmă credința în învierea morților și nădejdea vieții celei veșnice, rostind cu tărie: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie!”. Aceasta nu se constituie numai într-o mărturisire de credință, ci și într-un angajament. Binecredinciosul creștin știe și simte în inima sa că o așteptare a întâlnirii cu Dumnezeu în viața cea de apoi cere și o pregătire. Așa de pildă, cele cinci fecioare înțelepte, așteptând venirea Mirelui, nu au făcut-o oricum, ci luând și untdelemn în vase odată cu candelele lor. Deși Mirele a întârziat, ele aveau certitudinea venirii Lui, iar atunci când a venit la Nuntă, L-au întâmpinat așa cum se cuvenea: cu candelele aprinse. Nici noi nu știm ziua și ceasul în care vom păși din viața aceasta pământească, dar avem datoria de a ne împodobi în fiecare clipă cu untdelemnul credinței și al faptelor bune, astfel încât să fim mereu pregătiți pentru a da răspuns bun la Înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos.

Sinaxarul de la Slujba din această sfântă noapte ne învață că „pogorându-Se la Iad, Domnul nu a înviat pe toți câți erați acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; și sufletele Sfinților din veac, ținute cu sila în Iad, le-a slobozit și a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri” [Sinaxar, Utrenia Învierii Domnului]. După cum, în timpul activității Sale pământești, nu toți cei care au ascultat învățătura Domnului au și primit-o, tot așa, și în Iad, nu toți s-au împărtășit de Jertfa Sa plină de iubire. La învierea cea de obște, cu toții vom învia, fiecare în starea pentru care ne-am pregătit: unii spre viața veșnică, iar alții spre osânda veșnică. Lămurit ne arată acest fapt Mântuitorul Hristos, când spune: „Nu vă mirați de aceasta; că vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” [In. 5, 28-29].

Vorbind despre felul în care se cuvine să ne pregătim în această viață pentru a ne bucura de cea veșnică, iată cum ne grăiește Sfântul Vasile cel Mare spre duhovnicescul nostru folos: „Se potrivesc acum de minune cuvintele: Moartea păcătoșilor este rea. Pentru că este o moarte a Drepților, care, prin natura ei, nu este rea, ci bună. Căci cei care au murit împreună cu Hristos au schimbat moartea (din rea) în bună; dar și cei care au murit păcatului, mor de o moarte bună și mântuitoare. Așadar, moartea păcătoșilor este rea. Vine peste ei osânda, ca și peste bogatul acela, îmbrăcat în porfiră și vizon, care se bucura în fiecare zi în chip strălucit” [Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri dogmatice și exegetice, în vol. PSB 4, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2011, p. 494-495]. „Cei ce au murit împreună cu Hristos” suntem noi, creștinii, cei ce ne-am botezat și, prin credința noastră, am preschimbat moartea în bucuria Învierii. Precum Hristos a murit și a înviat din morți, și noi se cuvine să murim păcatului și să umblăm întru înnoirea vieții. Numai astfel putem avea nădejdea unei „morți mântuitoare”, adică spre învierea vieții și nu spre învierea osândirii. În Iad nu mai există pocăință. Nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne pocăim în timpul vieții și să luptăm pentru dobândirea virtuților. De aceea, Sfânta Scriptură ne îndeamnă: „Drept aceea, privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului [Mat. 25, 13]. „La vreme potrivită te-am ascultat și în ziua mântuirii te-am ajutat; iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii” [II Cor. 6, 2].

Biruind asupra morții, asupra păcatului și asupra diavolului, Mântuitorul Hristos S-a făcut leac pentru firea noastră, ca ea să nu mai fie robită de moarte, să nu mai fie chinuită de diavol și să nu mai fie întinată de păcat. Iar acest leac noi îl primim permanent în Sfântă Biserica Sa, prin Sfintele Taine. Prin Sfintele Taine, Hristos Cel Înviat este prezent și săvârșește aceeași lucrare de vindecare și sfințire pe care a săvârșit-o în viață, însă, într-un mod mai presus de lume, căci prezența Lui pe pământ nu mai este una istorică, ci una duhovnicească, în care El este Același, împărtășindu-Se lumii spre viață. Acest adevăr l-a făcut pe un mare teolog al neamului nostru să afirme că: „Biserica este locul în care se înaintează spre înviere, e laboratorul învierii” [Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 149].

Înțelegând Sfânta Biserică drept loc binecuvântat, în care Hristos Cel Înviat, prin Duhul Sfânt, săvârșește schimbarea noastră prin înnoirea vieții, Sfântul Ioan Gură de Aur glăsuiește atât de frumos: „Care port este, oare, așa de liniștit ca Biserica? Care grădină este așa de frumoasă ca adunarea voastră? Aici nu-i șarpele care ispitește, ci Hristos, care ne învață cele de taină; nu-i Eva, care ne pune piedică, ci Biserica, cea care ne ține în picioare; nu sunt aici frunze de copac, ci rodul Duhului; nu-i aici gard de spini, ci vie plină de belșug. Dacă găsesc spin în ea, îl transform în măslin; dacă găsesc lup, îl fac oaie, nu schimbând firea, ci prefăcând voința. De aceea, n-ai greși de-ai spune că Biserica e mai mare decât corabia lui Noe. Corabia lui Noe a primit în ea animale și a păstrat în ea tot animale; Biserica însă primește animale și le schimbă. Iată ce vreau să spun! A intrat în corabie uliu, a ieșit uliu; a intrat lup, a ieșit lup. În Biserică, însă, intră uliu și iese porumbiță; intră lup și iese oaie, intră șarpe și iese miel. Nu se schimbă firea, ci este alungat păcatul” [Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăință, Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 155-156].

 

Iubiți fii sufletești,

 

Învierea Mântuitorului Hristos, ca eveniment petrecut în istorie, deschide o nouă perspectivă vieții omenești. Perspectiva aceasta covârșește întreaga istorie și duce la adevărata viață și libertate. Prin Sfânta Înviere, moartea care părea veșnică a fost surpată și nimicită de viața cea veșnică. Întunericul păcatului a fost biruit de Hristos, Mântuitorul nostru. Frica de moarte a fost schimbată în bucuria și nădejdea învierii, prin chemarea noastră la o viață nouă, la viața cea fără de moarte. Dogma aceasta a nemuririi și a vieții veșnice, prin învierea din moarte, stâlp și temelie a Bisericii creștine, s-a contopit cu sufletul românesc și alcătuiește principiul spiritual al existenței lui.

Să ne gândim la tradiția din noaptea Vinerii Sfintelor Patimi, atunci când credincioșii, după ce au înmormântat liturgic pe Domnul Cel Răstignit și au ocolit Biserica, cu lumânări aprinse, merg să aprindă o lumină și la mormintele celor dragi. Toate Crucile Cimitirului se luminează atunci de făclii aprinse și fiecare dintre cei adormiți este chemat pe nume și pomenit în rugăciuni fierbinți. Acolo, între stelele cerului și candelele Cimitirului, înțelegem cu adevărat adâncimea sufletului românesc, a identității spiritualității lui cu minunea Învierii din morți a Domnului Hristos. Ca fii ai acestui popor, suntem chemați să păstrăm flacăra acestei credințe în inima noastră și să fim martori și făclii nestinse pentru toți cei din jurul nostru.

Vremurile pe care le trăim cer, cu mai mare intensitate, mărturia noastră de credință și de iubire, căci necredinței, întunericului și suferinței, trebuie să le opunem certitudinea, lumina și puterea Învierii, care transformă totul. Societatea noastră și întreaga lume, în general, traversează o perioadă foarte tulbure, în care sunt puse la îndoială multe dintre valorile și sensurile vieții.

Într-o lume marcată de tot felul de crize, de instabilitate și nesiguranță, de conflicte și neînțelegeri între popoare, mulți oameni sunt astăzi întristați și dezamăgiți. Toate aceste tulburări nu sunt altceva decât dovezi ale unei crize spirituale și morale. Adevărul este că, dacă dragostea față de semeni s-a împuținat, fiecare dintre noi poate purtăm o vină. Poate că nu am făcut atât cât ar fi trebuit. Poate nu am dat suficientă mărturie și n-am fost „sarea și lumina” lumii. Poate că, în căutarea „pâinii celei de toate zilele”, am alergat prea mult după cele vremelnice, nesocotind porunca Domnului: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă” [Mat. 6, 33].

De aceea, trebuie să căutăm mai intens bucuria pe care ne-o aduce Hristos Cel Înviat și să împărtășim această bucurie tuturor celorlalți. Orice faptă bună, cât de mică, are valoare de tezaur, dacă este făcută din inimă. Să încercăm să mângâiem pe cei întristați, să fim în pace cu noi înșine și cu cei din jurul nostru, să ne rugăm pentru binele tuturor. Să nu uităm nici faptele milei trupești, deoarece iubirea față de semeni nu trebuie arătată doar declarativ, ci ea trebuie unită cu fapta. Iată ce ne învață, în acest sens, Sfântul Apostol Iacov: „Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele, și când cineva dintre voi le-ar zice: ‹‹Mergeți în pace! Încălziți-vă și vă săturați!››‚ dar nu le dați cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Așa și cu credința: dacă nu are fapte bune, e moartă în ea însăși” [Iac. 2, 15-17]. Chiar dacă, uneori, drumul nostru prin viață e presărat cu suferință, să ne întărim sufletește și să ne aducem aminte că, după Cruce, vine Învierea. Nu există înviere fără răstignire, nici răsplată și bucurie fără jertfă.

Cu nădejdea că veți pune la inimă aceste îndemnuri și sfinte învățături, pe care cu părintească dragoste vi le-am împărtășit, Ne rugăm ca Domnul Hristos Cel Înviat să vă dăruiască ani mulți, cu pace, întru bucurie și sănătate deplină, și vă adresăm vestirea cea de biruință purtătoare: Hristos a înviat!

Al vostru de tot binele doritor și
către Domnul Cel Înviat pururea rugător

†Galaction,

Episcopul Alexandriei și Teleormanului.