Adrian Păunescu: cronica poeziei unei lumi [8]

Cu volumul Istoria unei secunde (1971)[1], Adrian Păunescu migrează, din nou, tematic și conceptual, spre un alt profil liric. Are loc o tranziție de la revoltatul metafizic la revoltatul social. Și își va păstra această identitate, de poet social (în mod esențial), de acum înainte.

Este conștient de gravitatea demersului său, scriind, în primul poem al volumului, că „Poezia este/ un risc pe cont propriu” (Pe cont propriu)[2].

Ca și cum s-ar fi trezit din somn și ar fi privit pentru prima dată în jur, se descoperă derutat în mijlocul unei lumi nocive ideologic, „în lunga noapte a acestui veac,/ în care toate clopotele tac,/ în care neamurile își cer loc,/ în care capete de sfinți se coc,/ în care eu însumi nu știu ce să fac,/ să apăr, să adorm sau să provoc /…/ în noaptea marilor fărădelegi,/ în noaptea secolului douăzeci”. Consideră însă că neamul are capacitatea de a se redresa, de a-i purta „pe toți, eroi, poeți, lichele”. În ciuda echivocului, pe placul regimului sunt versurile care susțin „că veacul e al tău,/ că binele apare brusc din rău” și că societatea este gata să lepede „odăjdii,/ și stemele îmburghezirii strimte,/ și tot ce micșorează, tot ce minte” (În lunga noapte)[3], adică tocmai elitele fostei ierarhii spirituale și sociale a țării. Și, în mod evident de aici înainte, nu se poate spune că Păunescu nu face conștient concesii regimului comunist, inseminând doctrina socialistă în unele versuri/ poezii, pentru a se face agreat.

Dacă, în cazul altor poeți ai vremii, concesiile (fără de care nu ar fi fost publicați sau ar fi întâmpinat mari obstacole) constau în câteva poezii fără valoare, în care lăudau comunismul (compuse într-adins pentru a fi „rebuturi”, bune de aruncat la timpul oportun, fără niciun regret), la Păunescu lucrurile stau altfel. El practică intens echivocurile, la nivelul semnificațiilor, începând mai ales cu acest volum, situându-se undeva între dizident și adept al politicii comuniste. Având în vedere că și după Revoluție s-a afișat ca o personalitate cu convingeri politice de stânga, e și mai greu de stabilit în ce proporție se distribuie, în versurile sale, sinceritatea opiniilor și concesiile făcute regimului.

Repudiat, după Revoluție, pentru ipostaza sa de apropiat al familiei Ceaușescu și de susținător ale regimului (prin activitatea cenaclului Flacăra, mai ales), poetul a căutat cu disperare să demonstreze că nu a fost un adorator docil, ci o conștiință care nu doar a aplaudat, ci, în același timp, a respins și a amendat ceea ce a considerat demn de critică și de respingere în politica partidului și a lui Ceaușescu. Să revenim însă la volumul în discuție.

Interzicerea libertății de gândire și de exprimare este evidențiată în versurile: „Din diferite părți, ni se spune,/ Că facem și bine și rău, ni se spune,/ Căci voi puteți face și bine și rău, ni se spune,/ Dar cine ar crede că noi putem face și bine și rău,/ Ni se spune,/ Când înșine noi pentru bine suntem născuți,/ Ni se spune,/ Să facem și bine și rău, ni se spune /…/ Nesfârșit ni se spune”… (Între bine și său)[4].  Pentru că lumea nu avea voie să aibă opinii contrare celor emise în discursurile lozincarde ale conducătorilor comuniști[5]. Sau: „noi iubim pâinea intermediară, noi nu iubim pe/ cine ziceți că nu merită să fie iubit”… (Dați-ne pace)[6].

Românii nu o duceau bine, fiind afectați de sărăcie: „spitalul e aproape gol/ și cimitirul e aproape plin” (Domnule doctor, să uităm)[7]. Oamenii erau obligați să pară și să spună că sunt îmbelșugați și fericiți, când nu erau: „mâncăm pâine și sare pe inima goală” (Învingătorii)[8]. Erau „entuziaști și optimiști/ ca o scrisoare de pe front” (Alămuri)[9], într-o „lume a mea, de sterp entuziasm” (Măseaua de minte)[10].

Are curajul să scrie chiar că „amintirea dusă mi-e/ în vagoanele cu grâu/ ce plecau spre nu știu ce”, spre Uniunea Sovietică, ca plata unor datorii de război, și că „hoții însă azi sunt mari,/ au idei, au lăutari” (Baladă de copilărie)[11], adică demnitarii politici comuniști (sau alți potenți ai zilei, ca și azi, de altfel). „Ei cred că adevărul e o vale/ în vreme ce minciuna e un munte;/ ei cred că toate aripile sunt frânte” (Categoriile purgatoriului)[12]…

În această lume, „o, bietul poet /…/ cântă luna din lacul ce geme de broaște” (Moarte prin împăturire)[13], rămâne un romantic, fidel idealului său de frumusețe, care vede feeria lacului luminat de lună și nu broaștele care îl populează, frumusețea lumii și nu pe cei care o urăsc și o consideră bună doar de exploatat. Astfel, „poetul prin ținutul crimei trece” (Shakespeare)[14], într-o lume a infracțiunilor propriu-zise, dar și a crimelor morale pe care mulți le săvârșesc cu sânge rece. Realitatea socială, culturală și politică e profund decepționantă.

---

[1] Autorul menționează că prima ediție a fost dată la topit, iar următoarele două au apărut cu unele poezii cenzurate.

[2] Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, ed. cit., p. 117.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 118.

[5] Trecuse perioada stalinistă, deținuții politici (arestați după 1946 și în anii 50) fuseseră eliberați prin decretul din 1964 (atâția câți supraviețuiseră – puțini – lagărelor de concentrare care erau închisorile comuniste și coloniile de muncă), iar din 1965 vine la putere Nicolae Ceaușescu, după Gheorghiu-Dej. Deși nu mai erau anii de teroare stalinistă ai epocii lui Dej, regimul era în continuare unul represiv, care impunea limite doctrinare stricte de exprimare și de manifestare a cetățenilor.

[6] Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, ed. cit., p. 122.

[7] Idem, p. 118.

[8] Idem, p. 119.

[9] Idem, p. 121.

[10] Idem, p. 123.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 125.

[13] Idem, p. 129.

[14] Idem, p. 130.