Sermon on the 4th Sunday after the Resurrection of the Lord [2026]
Hristos is risen!
My beloveds[1],
the burden of loneliness is the consequence of our indifference. Because people would not be alone, they would not feel alone, if they had friends, if they had real confidants, if they had help from us. But because we do not care about others, that is why being alone, having no one, today, means something „normal”, because we are a society without internal relationships, a society of loners, of the indifferent. And when you do not care about another, you do not care about your soul either, because it is also alone, if it is not in relationship with God and with your fellow men[2].
We look for friendship with our eyes, we travel, we take an interest in one or another, who seem interesting to us, because we need people. But we ask first, we ask to be loved, instead of loving. Because when you love, you attract the love of others to you. And to find a man, you must first be a man, and to be a man you must have God with you, in your life. Because the One who made us, is the One who teaches us to love, to help, to be human. With other words, we must be God’s people in order to be truly human. Because loving others begins with loving God, with serving Him[3].
Loneliness means not feeling loved. That you are not alone when you sit alone, when you pray, when you work, when you travel, but when no one loves you, understands you, thinks about you. Loneliness is unlove. Loneliness is what you run away from, but which you find everywhere, because people, most often, are alone. But when you love people, then you are their friend. When you pray for people, then they are no longer alone, but together with you, because you think of them, you pray for them with peace. And in the peace of your heart you include more and more, you include all people, because you pray for all. And through this you are the friend of all people, because you are a living prayer for them[4].
The people were waiting for the movement of the water, they were waiting for the Angel of the Lord to heal them of their illness [Ioannis 5, 3-4, BYZ]. And there came not the Angel that day, but the Lord of Angels, to heal the one who had no man [Ioannis 5, 7, BYZ], who was completely alone. For He, the just One, cannot leave man alone forever. He helps him, gives him the strength to correct himself, to heal himself of his illness. And when the Lord commanded him to walk, the one alone took up his bed and walked on the sabbath day [Ioannis 5, 8-9, BYZ]. And the best walk is on a holiday day. The walk to Church, to the encounter with God[5].
The legalists did not rejoice in the miracle, they did not rejoice in the fact that God Himself became a neighbor to the lonely one [Ioannis 5, 10, BYZ], while the Lord set Himself aside, did not want to be praised by men [Ioannis 5, 13, BYZ]. He who seeks to be praised by men stands among them, receives their praise with joy, but the Lord teaches us to flee from the praise of men, from their petty interests. Because man praises you today, and tomorrow slanders you, because he is not interested in your truth, your heart. But he who loves you, does not slander you, because he has you in his heart[6].
And if you are in someone’s heart, you are not alone! If someone appreciates you, loves you, seeks you, wants your well-being, you are not alone! If those who loved you are no longer among us, you are not alone, because you are in their love! And, first of all, God loves us all together with all the members of His Emperordom. Because we are the most loved, precisely because God loves us all. And if He loves us, then we are truly loved by Him, because He is Love Itself[7].
And why don’t we all feel God’s love? Why do we doubt His love? For our many sins! For the Lord, when He met him in the temple, said to the healed man: „Sin no more [μηκέτι ἁμάρτανε]!” [Ioannis 5, 14, BYZ]. Because our sins are what make us feel alone. God loves us all, but we no longer feel His love because of our sins. And we must repent, come to our senses, in order to feel His great love for us. For it is not that He loves us less, but that we do not truly love Him[8].
Loneliness: a social calamity, but primarily a ghostual one. Because you feel alone within yourself, as long as you have not felt His glory within you. The need to talk to another is the need to talk first and foremost with God. For prayer gives birth to conversation. Both conversation and writing come from prayer. He who truly prays, truly speaks and writes, with eternal benefit. Because we all need truth, God’s truth, and we receive it by praying to Him. For He, the One who is the Truth, teaches us to be true people. Amin[9]!
[1] Started at 8.35, in day of wednesday, on 22 april 2026. Sun, 8 degrees, wind of 6 km/h.
[2] Hristos a înviat! Iubiții mei, povara singurătății este consecința indiferenței noastre. Pentru că oamenii nu ar fi singuri, nu s-ar simți singuri, dacă ar avea prieteni, dacă ar avea confidenți reali, dacă ar avea ajutor din partea noastră. Dar pentru că nouă nu ne pasă de alții, de aceea a fi singur, a nu avea pe nimeni, azi, înseamnă ceva „normal”, pentru că suntem o societate fără relații interne, o societate a singuraticilor, a indiferenților. Și când nu-ți pasă de altul, nu îți pasă nici de sufletul tău, pentru că și el e singur, dacă nu e în relație cu Dumnezeu și cu semenii tăi.
[3] Căutăm prietenia cu ochii, călătorim, ne interesăm de unul sau altul, care ni se par nouă interesanți, pentru că avem nevoie de oameni. Dar cerem mai întâi, cerem să fim iubiți, în loc să iubim. Pentru că atunci când iubești, atragi iubirea altora spre tine. Și ca să găsești om, trebuie să fii om mai întâi, iar ca să fii om trebuie să Îl ai pe Dumnezeu cu tine, în viața ta. Pentru că Cel care ne-a făcut pe noi, Acela este Cel care ne învață pe noi să iubim, să ajutăm, să fim oameni. Cu alte cuvinte, trebuie să fim oamenii lui Dumnezeu pentru ca să fim oameni cu adevărat. Pentru că iubirea altora începe cu iubirea lui Dumnezeu, cu slujirea Lui.
[4] Singurătatea înseamnă să nu te simți iubit. Că nu ești singur când stai singur, când te rogi, când muncești, când călătorești, ci când nimeni nu te iubește, nu te înțelege, nu se gândește la tine. Singurătatea e neiubire. Singurătatea e cea de care fugi, dar pe care o găsești peste tot, pentru că oamenii, cel mai adesea, sunt singuri. Dar când iubești oamenii, atunci tu ești prietenul lor. Când te rogi pentru oameni, atunci ei nu mai sunt singuri, ci împreună cu tine, pentru că tu te gândești la ei, te rogi pentru ei cu pace. Și în pacea inimii tale incluzi tot mai mulți, îi incluzi pe toți oamenii, pentru că te rogi pen- tru toți. Și prin aceasta tu ești prietenul tuturor oamenilor, pentru că ești rugăciune vie pentru ei.
[5] Oamenii așteptau mișcarea apei, așteptau Îngerul Domnului pentru ca să îi vindece de boala lor [Ioannis 5, 3-4, BYZ]. Și acolo n-a venit în acea zi Îngerul, ci Domnul Îngerilor, pentru ca să îl vindece pe cel care n-avea om [Ioannis 5, 7, BYZ], care era complet singur. Căci El, Cel drept, nu poate lăsa omul singur la nesfârșit. El îl ajută, îi dă puterea de a se îndrepta, de a se vindeca de boala lui. Și când Domnul i-a poruncit să umble, cel singur și-a luat pătul său și umbla în ziua sabatului [Ioannis 5, 8-9, BYZ]. Și cea mai bună plimbare se face în zi de sărbătoare. Plimbarea spre Biserică, spre întâlnirea cu Dumnezeu.
[6] Legaliștii nu s-au bucurat de minune, nu s-au bucurat de faptul că Însuși Dumnezeu S-a făcut aproapele celui singur [Ioannis 5, 10, BYZ], pe când Domnul S-a dat deoparte, n-a vrut să fie lăudat de oameni [Ioannis 5, 13, BYZ]. Cine caută să fie lăudat de oameni stă în mijlocul lor, le primește laudele cu bucurie, dar Domnul ne învață să fugim de laudele oamenilor, de interesele lor meschine. Pentru că omul te laudă azi, iar mâine te calomniază, pentru că nu îl interesează adevărul tău, inima ta. Dar cel care te iubește, acela nu te defaimă, pentru că te are în inima lui.
[7] Și dacă ești în inima cuiva, nu ești singur! Dacă cineva te apreciază, te iubește, te caută, îți vrea binele, tu nu ești singur! Dacă cei care te-au iubit, acum nu mai sunt printre noi, tu nu ești singur, pentru că ești în iubirea lor! Și, mai întâi de toate, Dumnezeu ne iubește pe toți dimpreună cu toți membrii Împărăției Sale. Pentru că suntem cei mai iubiți, tocmai pentru că Dumnezeu ne iubește pe toți. Și dacă El ne iubește, atunci suntem iubiți de El cu adevărat, pentru că El este Însăși Iubirea.
[8] Și de ce nu simțim iubirea lui Dumnezeu cu toții? De ce ne îndoim de iubirea Lui? Pentru păcatele noastre cele multe! Căci Domnul, când l-a întâlnit în templu, i-a spus celui vindecat: „Să nu mai păcătuiești [μηκέτι ἁμάρτανε]!” [Ioannis 5, 14, BYZ]. Pentru că păcatele noastre sunt cele care ne fac să ne simțim singuri. Dumnezeu ne iubește pe toți, dar noi nu mai simțim iubirea Lui din cauza păcatelor noastre. Și trebuie să ne pocăim, să ne venim în fire, pentru ca să simțim iubirea Lui cea mare față de noi. Căci nu El ne iubește mai puțin, ci noi nu Îl iubim pe El cu adevărat.
[9] Singurătatea: o calamitate socială, dar în primul rând una duhovnicească. Pentru că te simți singur în tine însuți, atâta timp cât nu simțit slava Lui în tine. Nevoia de a vorbi cu altul e nevoia de a vorbi în primul rând cu Dumnezeu. Căci rugăciunea naște conversația. Și conversația, cât și scrisul vin din rugăciune. Cine se roagă cu adevărat, acela vorbește cu adevărat și scrie cu adevărat, cu folos veșnic. Pentru că noi avem nevoie cu toții de adevăr, de adevărul lui Dumnezeu, și pe el îl primim rugându-ne Lui. Căci El, Cel care este Adevărul, ne învață pe noi să fim oameni adevărați. Amin!