Sermon at the commemoration of Saint Ilie the seer of God [May 4, 2026]
Hristos is risen!
My beloveds[1],
21 years ago, when his divine soul entered the Emperordom of God, and his completely ascetic body was locked in the crypt, we did not know what would happen, how we would live in his posterity, but he had already seen all things. And Saint Ilie, our Father, the seer of God and the seer before, knew that we would publish his work, that we would take care of his cult, that we would be filled with his love, that he would help us unceasingly in everything, because he had already announced all this to us. But it is one thing when someone tells you quietly, at the table, what will happen, and another thing when those things are fulfilled in an overwhelming way, day by day, year by year, in your life. Because then you understand how much you, who once heard his words, have changed[2].
I write at his Life and it is as if I were gazing intently at his Holy Icon on the wall of my house. Because through all of his things I see him, the living one, the one full of divine power, the one full of divine sights, how he speaks to us and advises us in our hearts. So that we too may be like him. So that where he is, we too, his disciples, may be there. For disciples can only look to their Father, to the one who imprinted his ghostual life on them, just as the seal of the Proskomidia is imprinted on the prosphora. And when you look at his Icon, you feel him within you, you feel him alive, you feel him in your living love for him, because it is a love that does not die. Because it is divine love, it is unique, it is the love of a disciple for his Father[3].
How did Saint Ilie make us his disciples? Through his word! He received us with great love, he waited for us every time with holy impatience, because he had waited for us all his life, and he spoke to us for minutes, hours, about his holy experiences and about his life and about his theological, philosophical, political, human understandings. He was really talking to us! You felt that he was speaking to your whole person, that he was speaking to you in the ultimatum way. And everything you received from him filled you with the glory of God that came out of him, filled you with the peace of God, because his words enlightened you, deepened you in yourself, made you return home, to yourself. Now, when I go to Scrioaștea, to the house of my grandparents and parents, I feel that I am returning to my roots. When I talked to him, it was the same fundamental feeling: he made me meet him abysmally, but also with myself at the same time and with all of humanity. To essentially enjoy life with God and people[4].
When you meet an overwhelming hesychast like him, who has fulfilled himself in his mystical life, he does not have the unreconciled sadness of one who has read more than he has lived. For you meet scholars or ascetics everywhere who want to reach ghostual experiences, who want to have divine sights, but do not have them. And because they do not have them, I also convey to you the state of desolation that they experience, so that you too may not want anything more. However, when you heard him speak, he did not tell you about the fact that he did not have divine sights, but that he did not understand their divine depth. Because he was full of sights of the Emperordom, but which were beyond his comprehension. Or he understood them in part and was disappointed that he did not understand them better. And through this he filled you with divine enthusiasm, because he gave you the feeling that everything is possible. For, with God’s grace, if you listen to Him, you can receive any sight, any divine gift, any miracle in your life, if they are for your benefit[5].
But, although he was full of divine gifts, when he realized that he did not have yours, that he did not have a certain theological understanding, a certain divine enlightenment, he suddenly became your disciple, listened to you with all his heart, because he was avid for the knowledge of God in many ways. And there, in front of him, I understood the theology of charisms that Saint Pavlos and Saint Ioannis Hrisostomos preached: that each charism of a man completes the charisms of the Church. Because God gives each one his charism, so that he, together with all the others, may be the light of the Church, may be its work, because we need all ghostual people in the Church. And that, if you give up the one who sings theologically, if you give up the one who understands the Scripture, if you give up the one who feels love for people, if you give up the one who has mercy on all, you give up the charisms of God in His Servants. Because He gives each charism to the service of the Church, of the entire Church[6].
Teachers need to know the delicacy with which he behaved towards us, his disciples. Because he did not dictate to us what to do, what to believe, where to go, who to meet, because he could not stand police discipleship. He, the one who had been pursued by the Securitate almost all his life and subjected to political „re-education”, had a horror of surveillance, of limiting people’s freedom. That is why he believed in the truth, in the truth of God, in the experience of deification, and he taught this to us for 10 years. Because he knew that if he plants in us the truth of God, His divine sights, he plants in us the Emperordom of God. Because he fills us with the freedom of the children of God, with the freedom to love God and people with all your being. And you do not need to supervise such disciples, because they do everything from conscience. And he was absolutely right! Because he was our Teacher of life, of holy living[7].
The books of the Church are not only read, but also lived. And we were reading mystical experiences from the books of the Church with him. We were moving from words to the divine experiences contained in the books. And this is the true theological hermeneutics: when you read the experience of the Church in its books. And if you can read the experience from Scripture and from the Saints, then you have a mystical life, you have the glory of God in you, you have deifying experiences. And he was the complete Professor of Theology: he had mystical sights, he had ghostual understandings, he could tell you what all the books of the Church contained, of course to his measure, not ours. And the fact that he filled us with holy understandings, that he made us go beyond words, this was our great theological feast, because he fed us with the life of God, with His holy understandings[8].
Our discipleship was not in vain! He not only formed us ghostually and theologically, but made us living consciences of the Church, filled us with the glory of God in him, made us and makes us more and more comprehensive in our hearts. Therefore, we do not like wasting time, we do not like backstage games, we do not like the extremisms, „theological” panics, nor gossip in the Church, no matter how true or crazy they may be, but we love all the truth of God, all the Tradition of His Church, all His Saints, the peace in His Church, His holiness, His great divine sights, great theological projects. And for this reason, we write daily in our ascesis, we love to present the truth of God with peace and each one chooses what he wants. For if we have been disciples of ghostual freedom, we do not want to forcefully teach anyone. Because the one who is saved does everything freely, with his conscience, being full of the glory of God[9].
And although we feel good in our way of discipleship, we know, from the history of the Church, many kinds of Father-disciple relationships. In turn, my relationship with my Priestess is a Father-disciple relationship lived from the age of 18 until now at 48 years old. And in which the confession of thoughts and deeds, frequent communion, theological readings, continuous prayer and writing our books are our daily work. But, first of all, the ghostual freedom and the creation under the enlightenment of God are the coordinates of our intimate life. Because each of us lets ourselves be led by God, but, at the same time, we counsel together in everything. For our things are full of joy, of holy fulfillment, because the purpose of our life is our sanctification and not conformity to social standards[10].
With other words, I experienced a kind of discipleship with Saint Ilie, a very fulfilling one, but he was a layman who had a discipleship relationship with other laymen, and now we experience a different kind of Father-disciple relationship, very sacramentally fulfilling, centered on my quality as Priest and Duhovnik and Hus- band, me being the Husband, but also the Duhovnik of my Priestess. And we both know that God enlightenment various kinds of ascesis, for each person finding a special, fulfilling way for his life. But if we had not lived ghostual freedom with Saint Ilie, we would not have known this infinite plasticity of the ghostual life, this rich personalization of the ghostual life[11].
I write his Life according to the data received from him, but at CNSAS (National Council for the Study of the Archives of the Security), from the Security, we have several files of his. Which we do not know what they contain. The securitate officers wrote what they wanted, perhaps many of the data there are interesting and important for understanding him, but for me the treasure of his life is the one that I received from his hands and during our apprenticeship. And he, the one in the Emperordom of God, is the one who endured all the humiliations and abasements for the love of God and, at the same time, sanctified himself in the most inhuman and fierce dungeons. Where there seemed to be only demons and death, he truly served God, and God filled him with His great miracles[12].
For this reason, the example of his life tells us that we can transform any unbearable place into a staircase to heaven. When everyone is against us, our weapon is not quarreling, but prayer. And prayer fills us with gentleness and love, with understanding of our weaknesses and with forgiveness. If we are alone, if we are unloved, he lived for many years being unjustly hated. And he did not let the hatred of others turn him into a beast, but he transformed their hatred into patience and incessant prayer. The communists wanted to make him „a new man”, an upstart, a banal, erased individual, but God made him a mountain of holiness and theology. And that is why he is a guide, a beacon in our night, of our unlove[13].
Saint Ilie, our Father, enlighten us in all things, so that we may enjoy your peace with us! Help us in all temptations, in all troubles, in all our illnesses and falls, for you can fill us with joy and peace through your holy prayers! That, strengthening ourselves in the good will of the Lord, we may praise Him unceasingly, together with the Father and the Holy Ghost, now and ever and unto the ages of ages. Amin[14]!
[1] Started at 16.53, in day of friday, on 24 april 2026. Sun, 21 degrees, wind of 16 km/h.
[2] Hristos a înviat! Iubiții mei, acum 21 de ani, când sufletul său cel dumnezeiesc intra în Împărăția lui Dumnezeu, iar trupul său cel cu totul ascetic era închis în criptă, noi nu știam ce va fi, cum vom trăi în posteritatea sa, dar el văzuse deja toate lucrurile. Și Sfântul Ilie, Părintele nostru, văzătorul de Dumnezeu și văzătorul înainte, știa că îi vom publica opera, că ne vom îngriji de cultul său, că vom fi plini de iubirea lui, că ne va ajuta neîncetat în toate, pentru că deja ne vestise toate acestea. Dar una e când cineva ți le spune în liniște, la masă, pe cele ce vor fi, și altceva e când acelea se împlinesc într-un mod copleșitor, zi de zi, an de an, în viața ta. Pentru că atunci înțelegi cât de mult te-ai schimbat tu, cel care ai auzit cuvintele lui cândva.
[3] Scriu la Viața sa și e ca și când aș privi țintă la Sfânta sa Icoană de pe peretele casei mele. Pentru că prin toate cele ale sale îl văd pe el, cel viu, cel plin de putere dumnezeiască, cel plin de vederi dumnezeiești, cum ne vorbește și ne sfătuiește în inima noastră. Pentru ca să fim și noi ca el. Pentru ca unde este el să fim și noi, ucenicii săi. Căci ucenicii nu pot privi decât spre Părintele lor, spre cel care i-a amprentat cu viața lui duhovnicească, așa după cum pecetea Proscomidiei se întipărește în prescură. Și când privești spre Icoana lui, îl simți pe el în tine, îl simți viu, îl simți în iubirea ta vie pentru el, pentru că e iubire ce nu moare. Pentru că e iubire dumnezeiască, e unică, e iubirea de ucenic pentru Părintele său.
[4] Cum ne-a făcut Sfântul Ilie ucenicii săi? Prin cuvânt! Ne primea cu multă dragoste, ne aștepta de fiecare dată cu nerăbdare sfântă, pentru că ne așteptase toată viața lui, și ne vorbea minute în șir, ore, despre sfintele sale experiențe și despre viața lui și despre înțelegerile sale teologice, filosofice, politice, umane. Ne vorbea cu adevărat! Simțeai că îți vorbește întregii tale persoane, că îți vorbește la modul ultimativ. Și tot ceea ce primeai de la el te umplea de slava lui Dumnezeu care ieșea din el, te umplea de pacea lui Dumnezeu, pentru că te luminau cuvintele sale, te adânceau în tine însuți, te făceau să te întorci acasă, la tine însuți. Acum, când mă duc la Scrioaștea, la casa bunicilor și a părinților mei, simt că mă întorc la rădăcinile mele. Când vorbeam cu el era același sentiment fundamental: el mă făcea să mă întâlnesc în mod abisal cu el, dar și cu mine în același timp și cu întreaga umanitate. Să mă bucur în mod esențial de viața cu Dumnezeu și cu oamenii.
[5] Când întâlnești un isihast copleșitor ca el, care s-a împlinit în viața sa mistică, el nu are mâhnirea neîmpăcată a celui care a citit mai mult decât a trăit. Căci întâlnești la tot pasul erudiți sau asceți care vor să ajungă la trăiri duhovnicești, care vor să aibă vederi dumnezeiești, dar nu le au. Și pentru că nu le au, îți transmit și ție starea de dezolare pe care o trăiesc, pentru ca să nu mai vrei nici tu ceva mai mult. Însă, când îl auzeai pe el vorbind, nu îți vorbea despre faptul că nu a avut vederi dumnezeiești, ci că nu le-a înțeles profunzimea lor dumnezeiască. Pentru că el era plin de vederi ale Împărăției, dar care erau mai presus de înțelegerea lui. Sau le înțelegea în parte și era dezamăgit că nu le înțelege mai bine. Și prin aceasta te umplea de entuziasm dumnezeiesc și pe tine, pentru că îți dădea sentimentul că totul e posibil. Căci, cu harul lui Dumnezeu, dacă Îl asculți pe El, poți primi orice vedere, orice dar dumnezeiesc, orice minune în viața ta, dacă sunt spre folosul tău.
[6] Dar, cu toate că era plin de daruri dumnezeiești, când își dădea seama că nu le are pe alte tale, că nu are o anume înțelegere teologică, o anume luminare dumnezeiască, el devenea deodată ucenicul tău, te asculta cu toată inima, pentru că era avid de cunoașterea lui Dumnezeu cea de multe feluri. Și acolo, în fața lui, am înțeles teologia harismelor pe care o propovăduia Sfântul Pavlos și Sfântul Ioannis Hrisostomos: că fiecare harismă a unui om întregește harismele Bisericii. Pentru că Dumnezeu dă fiecăruia harisma lui, pentru ca el, dimpreună cu toți ceilalți, să fie lumina Bisericii, să fie lucrarea ei, pentru că avem nevoie de toți oamenii duhovnicești în Biserică. Și că, dacă renunți la cel care cântă teologic, dacă renunți la cel ce înțelege Scriptura, dacă renunți la cel care simte iubire pentru oameni, dacă renunți la cel care se milostivește de toți, renunți la harismele lui Dumnezeu cele din Slujitorii Lui. Pentru că El dă fiecare harismă spre slujirea Bisericii, a întregii Biserici.
[7] Profesorii au nevoie să știe delicatețea cu care el se comporta față de noi, ucenicii săi. Pentru că el nu ne dicta ce să facem, ce să credem, unde să mergem, cu cine să ne întâlnim, pentru că el nu suporta ucenicia polițienească. El, cel care fusese urmărit de Securitate aproape toată viață și supus „reeducării” politice, avea oroare față de supraveghere, față de limitarea libertății oamenilor. De aceea, el credea în adevăr, în adevărul lui Dumnezeu, în experiența îndumnezeirii, și pe aceasta ne-a predat-o timp de 10 ani. Pentru că el știa că dacă sădește în noi adevărul lui Dumnezeu, vederile Lui cele dumnezeiești, el sădește în noi Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că ne umple de libertatea fiilor lui Dumnezeu, de libertatea de a iubi cu toată ființa ta pe Dumnezeu și pe oameni. Și pe astfel de ucenici nu e nevoie să îi supraveghezi, pentru că ei fac totul din conștiință. Și a avut dreptate întru totul! Pentru că a fost Profesorul nostru de viață, de viață sfântă.
[8] Cărțile Bisericii nu doar se citesc, ci și se trăiesc. Iar noi făceam cu el citirea trăirilor mistice din cărțile Bisericii. Treceam de la cuvinte la experiențele dumnezeiești conținute în cărți. Și aceasta este adevărata hermeneutică teologică: când citești experiența Bisericii în cărțile ei. Și dacă poți să citești experiența din Scriptură și din Sfinți, atunci ai o viață mistică, ai slava lui Dumnezeu în tine, ai experiențe îndumnezeitoare. Și el era Profesorul de Teologie complet: avea vederile mistice, avea înțelegerile duhovnicești, putea să îți spună ce conțin toate cărțile Bisericii, bineînțeles la măsura sa, nu a noastră. Și faptul că ne umplea de înțelegeri sfinte, că ne făcea să trecem dincolo de cuvinte, acesta era marele nostru ospăț teologic, pentru că ne hrănea cu viața lui Dumnezeu, cu înțelegerile Sale sfinte.
[9] Ucenicia noastră nu a fost în zadar! El nu doar ne-a format duhovnicește și teologic, ci ne-a făcut conștiințe vii ale Bisericii, ne-a umplut cu slava lui Dumnezeu din el, ne-a făcut și ne face tot mai cuprinzători în inimile noastre. De aceea, nouă nu ne plac pierderile de timp, nu ne plac jocurile de culise, nu ne plac extremismele, panicile „teologice” și nici bârfele din Biserică, oricât de adevărate sau nebunești ar fi, dar iubim tot adevărul lui Dumnezeu, toată Tradiția Bisericii Lui, pe toți Sfinții Lui, pacea din Biserica Sa, sfințenia Lui, marile Lui vederi dumnezeiești, marile proiecte teologice. Și din acest motiv, noi scriem zilnic în asceza noastră, noi iubim să prezentăm adevărul lui Dumnezeu cu pace și fiecare alege ce dorește. Căci dacă am fost ucenicii libertății duhovnicești, nu vrem să învățăm cu forța pe nimeni. Pentru că cel care se mântuie le face pe toate liber, cu conștiința lui, fiind plin de slava lui Dumnezeu.
[10] Și cu toate că ne simțim bine în felul nostru de ucenicie, cunoaștem, din istoria Bisericii, multe feluri de relații Părinte ucenici. La rândul nostru, relația mea cu Preoteasa mea e relație de Părinte ucenic trăită de la vârsta de 18 ani până acum la 48 de ani. Și în care mărturisirea gândurilor și a faptelor, împărtășirea deasă, citirile teologice, rugăciunea continuă și scrierea cărților noastre sunt rucodelia noastră zilnică. Dar, în primul rând, libertatea duhovnicească și creația sub luminarea lui Dumnezeu sunt coordonatele vieții noastre intime. Pentru că fiecare dintre noi se lasă condus de Dumnezeu, dar, în același timp, ne sfătuim împreună întru toate. Căci lucrurile noastre sunt pline de bucurie, de împlinire sfântă, pentru că scopul vieții noastre este sfințirea noastră și nu conformarea la standardele sociale.
[11] Cu alte cuvinte, am trăit un fel de ucenicie cu Sfântul Ilie, unul foarte împlinitor, dar el era un mirean care avea o relație de ucenicie cu alți mireni, iar acum trăim o altfel de relație Părinte ucenic, foarte împlinitoare sacramental, centrată pe calitatea mea de Preot și Duhovnic și Soț, eu fiind Soțul, dar și Duhovnicul Preotesei mele. Și știm amândoi că Dumnezeu luminează diverse feluri de nevoință, pentru fiecare om găsindu-se un mod aparte, împlinitor pentru viața sa. Dar dacă nu am fi trăit libertatea duhovnicească alături de Sfântul Ilie nu am fi cunoscut această plasticitate infinită a vieții duhovnicești, această bogată personalizare a vieții duhovnicești.
[12] Eu scriu Viața sa după datele primite de la el, dar la CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității), de la Securitate, avem mai multe dosare ale sale. Care nu știm ce conțin. Securiștii au scris ce-au vrut, poate multe date de acolo sunt interesante și importante pentru înțelegerea sa, dar pentru mine comoara vieții lui e cea pe care am primit-o din mâinile sale și în timpul uceniciei noastre. Iar el, cel din Împărăția lui Dumnezeu, e cel care a suportat toate umilințele și înjosirile pentru dragostea lui Dumnezeu și, în același timp, s-a sfințit în cele mai inumane și fioroase temnițe. Acolo unde nu părea a fi decât demoni și moarte, el I-a slujit lui Dumnezeu cu adevărat, și Dumnezeu l-a umplut de minunile Lui cele mari.
[13] Din acest motiv, exemplul vieții sale ne spune că putem transforma orice loc insuportabil într-o scară spre cer. Când toți ne sunt împotrivă, arma noastră nu e cearta, ci rugăciunea. Și rugăciunea ne umple de blândețe și de dragoste, de înțelegerea neputințelor noastre și de iertare. Dacă suntem singuri, dacă suntem neiubiți, el a trăit mulți ani fiind urât pe nedrept. Și n-a lăsat ura altora să îl transforme într-o fiară, ci el a transformat ura lor în răbdare și în rugăciune neîncetată. Comuniștii doreau să îl facă „un om nou”, un parvenit, un individ banal, șters, dar Dumnezeu l-a făcut un munte de sfințenie și de teologie. Și de aceea el este o călăuză, un far în noaptea noastră, a neiubirii noastre.
[14] Sfinte Ilie, Părintele nostru, luminează-ne în toate lucrurile, pentru ca să ne bucurăm de pacea ta cu noi! Ajută-ne în toate ispitele, în toate necazurile, în toate bolile și căderile noastre, pentru că tu ne poți umple de bucurie și de pace prin sfintele tale rugăciuni! Ca, întărindu-ne în voia cea bună a Domnului, să Îl lăudăm pe El neîncetat, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!