Fericirea e în actul următor
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Fragmentarium
*
Marius Manole, Fericirea e în actul următor, Ed. Bookzone, București, 2025, 239 p.
E prima carte, a vrut să țină un jurnal, dar nu l-a ținut, iar acum îi pare rău, pentru că a uitat multe date despre viața lui, p. 5. Frica continuă de ratare, p. 6. Am fost mereu „un munte de frici”, p. 6. S-a îndrăgostit adesea de persoane inaccesibile, p. 7; „în afară de părinții mei, nimeni nu are dreptul să mă tragă de urechi fără motiv”, p. 9; „autenticitatea naște emoție și emoția…guvernează lumea”, p. 9.
A stat la etajul 5, într-un apartament de 45 de metri pătrați, p. 16. Până la 11 ani a mâncat doar o singură dată banane, p. 20. „Cumva, teatrul a existat mereu în viața mea, iar eu eram actor de mic”, p. 21. A trăit 10 ani în comunism, p. 22. A zâmbit mereu, p. 23. A mințit că e ziua lui, p. 26. S-a dus cu colindul, p. 30. Îi place mâncarea, bradul de praznic, p. 31.
„becurile colorate [ale bradului] reușeau să coloreze o copilărie gri – în care toată lumea era la fel și nici măcar un om nu îndrăznea să fie diferit”, p. 31. Teatrul radiofonic, p. 32. Părinții lui munceau la Textila Iași, p. 33, ai mei la Textila Roșiori. „Tata și mama m-au învățat să fiu muncitor și să nu iau nimic din ce nu-i al meu”, p. 34. Mama lui l-a născut la 18 ani, p. 35. Iar mama lui și-a dorit toată viața să fie Medic, p. 35. Are laringo-faringită cronică, p. 35. A trăit spaima de a nu fi abandonat, p. 35. A furat 10 lei pentru înghețată. Din pantalonii tatălui său, p. 36-37. Îndrăgostit de Loredana de la etajul 10, p. 37. Leșinul care l-a schimbat, p. 40. Și de copil „am simțit…că sportul și teatrul nu sunt atât de diferite”, p. 40. Timid, p. 41. Știa că totul va fi bine, p. 43. Mama îl roagă să stea acasă la revoluție, pentru că sunt teroriști prin pădure, p. 49.
„Am fost copil în comunism și adolescent în democrație”, p. 53. A făcut Liceul Garabet Ibrăileanu din Iași, p. 54. La 16 ani a fost admis ca actor la Teatru, p. 60. „Una dintre calitățile care m-au ajutat în viață a fost că am știut mereu să admir. N-am invidiat pe nimeni. Am admirat – și admirația asta m-a împins să muncesc și să ajung unde-mi doream. Nu am avut idoli, dar am avut mulți oameni pe care i-am admirat, și mi-a făcut bine”, p. 62. Același lucru pot să spun și eu despre mine!
A luat BACul cu media 9, p. 67. Curajul de-a fi pe scenă, p. 71. Pe când era în Maroc a aflat că a intrat la Academia de Arte George Enescu, Facultatea de Actorie, p. 72-73. „Mie multe mi-au ieșit mai bine pe scenă decât în viață”, p. 74. Marele impact al tăcerii în teatru, p. 74. Crede în Dumnezeu, dar minimalizează Biserica Sa, p. 74. Marea greșeală a multora!
A înțeles de tânăr să nu se mintă pe el însuși, p. 77. „Actorii mari…sunt…de o modestie enervantă”, p. 78. „În actorie, munca și perseverența pot egala uneori talentul”, p. 82. S-a rugat pentru BAC, pentru a intra la Facultate, pentru a fi un actor bun, p. 84-85. A lucrat prima oară la Teatrul din Focșani, p. 96. N-a vrut la Reșița și s-a întors șomer acasă, la Iași, p. 99. Se angajează la Teatrul de la Brăila, unde nu-i plăcea, p. 100. Ajunge în Brăila în 2001, pe când avea 23 de ani, p. 100. La Brăila „plutea în aer o plictiseală deloc creativă”, p. 101. Banca și salcia de la Brăila, p. 106.
Nu știa pe nimeni la București, p. 109. Intră la a doua Facultate, pentru că vrea să se facă dansator, p. 117. Se atașează de oameni și de echipe, p. 118. Radu Apostol a înființat Teatrul Replika[1], p. 128. Emoțiile și boala, p. 129. Emoțiile distructive și constructive, p. 130. Felix Alexa e regizorul cu care a făcut 12 spectacole în 15 ani, p. 134. Începe să lucreze la Teatrul Național, p. 136. „Dacă vrei să reușești, reușești; dacă nu, sigur te omoară și o muscă”, p. 136. Dinu Săraru l-a angajat, prin transfer de la Brăila, la București, p. 140. E născut pe 4 octombrie, p. 146. „Nu-mi place să trăiesc în trecut și nu-mi place să trăiesc din amintiri”, p. 148; „rolul…e cel mai mare premiu al unui actor”, p. 149.
Teatrul Luni și apariția Facebookului, p. 150-151. Regizorul Radu Afrim îl ajută să renască teatral, p. 152-153. Încercarea de a se sinucide, p. 155. Mi-am dat seama că „nu tot ce credeam eu că vreau, [și] voiam cu adevărat”, p. 162. Epuizarea creierului, p. 164. Atacul de panică, p. 165. Epuizat și dus la Spital, p. 169. Caramitru l-a sfătuit să țină la sănătatea lui, căci, dacă nu o mai are, nu mai folosește la nimeni, p. 170. Nu, e o minciună ideea că „fericirea se opune scrisului”, p. 172, pentru că și fericirea are lumea ei care trebuie spusă. Se poate scrie în orice stare.
O iubire de 15 ani de zile, p. 172. A avut și 3 spectacole pe zi, p. 173; „mi-am dat seama că să faci omul să râdă e poate cel mai greu lucru”, p. 174. A ajuns să facă 5 spectacole pe zi, p. 175. „Niciodată n-am crezut în «Nu se poate!». Locul meu a fost mereu acolo unde lumea zicea că nu se poate”, p. 176. Recunoscător pentru viața sa teatrală, p. 176. A ajuns la New York datorită regizorului Andrei Șerban, a văzut primul său musical, p. 177; „somnul de după premieră…e cel mai minunat somn”, p. 178.
Nu mă obosește teatrul, ci viața uneori, p. 180. „Actorii trăiesc cu o frică îngrozitoare de care trebuie să se păzească mereu”, p. 182. „În actorie mereu o iei de la capăt, iar fiecare premieră are chinurile și emoțiile ei”, p. 185. Plânsul lui Ri- chard, p. 187-188. „Adevărul e că niciodată nu am putut tolera impostura. Iar impostorii rezistă tocmai pentru că noi avem prea mult bun-simț și îi lăsăm în pace”, p. 194. „Îmi place să ascult oamenii. Îmi place să fur de la ei, fără rușine spun asta. Tonul, ritmul, umorul, felul cum respiră înainte să mintă, felul cum se feresc când suferă. Mă hrănesc din asta”, p. 197-198. Pentru că învață de la oricine. Și a învăța de la oricine înseamnă a avea smerenia artei, smerenia celui care învață de la tot omul. Iar eu, ca scriitor, fac același lucru, pentru că îmi asum lumea despre care scriu.
„M-au crescut situațiile în care simțeam că sunt aruncat în apă rece fără colac și că trebuie să improvizez pe loc, altfel mă duc la fund”, p. 198. Dar ca să improvizezi trebuie să ai o mare experiență de viață și de prelucrare a ei în actul artistic. Și acum, pe când citesc, mi-a venit ideea de teatru făcut ca improvizație continuă a actorilor. Fiecare să vorbească despre ei înșiși, să fabuleze, să ducă undeva o idee, ajutându-se reciproc. Iar fiecare reprezentație ar fi alta, mereu surprinzătoare.
Despre publicul care nu știe să comunice cu actorii, p. 205. „Golul după spectacol. Golul din perioadele în care nu joci. Acolo clachează mulți actori. Golul ăsta trebuie umplut cu «ceva». Și acel ceva poate fi iubire. Sau poate fi o adicție”, p. 205. Pactul cu dracul pentru teatru, p. 205-206, dar a renunțat la alcool, p. 206. Mă prefac că am răbdare, p. 207. Emoțiile prea mari: „Inima îmi bătea în stomac. Picioarele erau de gumă. Simțeam că nu mai am sânge în obraji. Mi se părea că urmează cele mai lungi trei minute din viața mea”, p. 211. Dar „renunțarea e ultimul lucru la care ai voie să te gândești”, p. 216.
Să nu te enervezi dacă azi ai jucat prost, pentru că mâine poți repara lucrurile, p. 217. Somnul de la Paris, p. 219. Turnee la Moscova și Florența, p. 220. „Eu sunt un actor cerebral”, p. 222. Teatrul e meseria prezentului, p. 223. A scris cartea la 47 de ani, p. 224. O carte despre trupul său, p. 225. Emisiunile online, p. 232. „Acum urăsc frica și sufăr pentru fiecare om pe care îl simt dominat de frică”, p. 237. Căci „cel mai important e…să te bucuri. Să iei din energia oamenilor, să te încarci, ca să nu ți se mai usuce sufletul. Nu e suficient ca publicul să te iubească – trebuie să-l lași să o facă, să știi să primești iubirea lui și, mai ales, să-l iubești și tu”, p. 238.
[1] A se vedea: https://centrulreplika.com/despre-noi/.