Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [175] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

5. Dacă ești un om trupesc și crezi că cele privitoare la goliciunea lui Adam și a Evei sunt [zise] despre rușinea trupului, atunci spune-mi aceasta: De vreme ce nimeni altcineva nu mai era cu ei, în fața cui au simțit rușine? Înainte de păcătuire, ei nu cunoșteau taina acestor organe pentru nașterea de copii. Ei nu înțelegeau deosebirea între formele lor: că au fost făcuți bărbat și femeie de către Dumnezeu[1] și că acestea erau pentru unirea lor sexuală și pentru căsătorie. [Deci,] necunoscând încă aceste lucruri, care era rușinea de care trebuia să se rușineze?

Fără nicio îndoială, această goliciune trebuie pusă în relație cu Hristos și Biserica[2]. Căci cei doi erau goi la început[3]. Dumnezeu Cuvântul era gol de omenitate. Iar Biserica, mai înainte de a se îmbrăca cu Hristos[4], era goală de dumnezeire. Însă, ea nu s-a rușinat mai înainte de a păcătui. Pe de-o parte, era curată și pregătită pentru nestricăciune. Rușinea a apărut pentru formele și trupurile materiale și stricăcioase, stând în toate părțile.

Iar pe de altă parte, ea a privit cu fața goală, neacoperită, slava lui Dumnezeu, ca într-o oglindă[5]. Despre goliciunea ei, vrednică de laudă, dumnezeiescul Pavlos a zis: „Căci și în acesta suspinăm, [cu] sălașul nostru cel din cer tânjind să ne îmbrăcăm” – adică: cu viitoarea nestricăciune a trupurilor; „dacă ne-am și îmbrăcat și nu goi vom fi aflați”[6]: nu vom fi goi de harul Duhului Sfânt.

Haina faptelor rele aduce rușine. Cel care a fost aruncat afară de la masa Nunții purta o asemenea haină[7]. Cei dintâi plăsmuiți, goi, nu purtau haina păcatului, la început. Nici Iov, care era Drept, nevinovat și cuvios[8]. De aceea, el a zis: „eu gol” de orice păcat „am ieșit din pântecele maicii mele și gol voi pleca”[9]. Dacă, după înviere[a trupurilor], atât Domnul, cât și noi nu ne vom mai rușina defel de o astfel de goliciune a trupului, tu însuți vei cunoaște.

V. 1. „Iar șarpele era cel mai înțelept [dintre] toate fiarele cele de pe pământ”[10].

Multe animale sunt mai înțelepte decât șarpele, referindu-ne la inteligența dintr-o fire și un glas iraționale. Nimeni care cugetă clar nu se va împotrivi acestui lucru. Șarpele nu păzește casa sau oile și nu va salva, așa cum face câinele, pe păstorul său, casa sau turma. El nu alungă hoții. Nu gonește fiarele sălbatice. Nu îngrijește rănile trupului, ca și cum ar avea pricepere medicală. Lipsit de stăpânul său, nu plânge, și căutându-l nu jelește.

Spre deosebire de maimuțe, șarpele nu poate să facă mișcările oamenilor și să le imite obiceiurile zilnice. Unor astfel de animale, aproape că nu le lipsește nimic [ca îndemânare fizică], în afară de rațiunea firii umane. Printr-o condiție fizică anume, ele ajung să aibă obiceiul imitării acțiunilor și mișcărilor pe care le văd. Și de aceea sunt numite maimuțe (πίθηκοι), pentru că maimuțăresc tot comportamentul nostru (τὸ πᾶν ἠθικεύονται). Iar cititorul să se înfrâneze a disprețui faptul că am menționat un asemenea animal aici, ca și cum ar fi nevrednic de auzul Bisericii. Auzim referințe în Lege, din preacurata gură a lui Dumnezeu însuși, la animale inferioare acestora. Într-adevăr, în Cartea întâia a Împăraților, aflăm corabia lui Salomon venind în fiecare an de la Tarsis, care este Esperios în Apus, și aducându-i aur și astfel de animale[11].

2. Așadar, șarpele nu este mai înțelept decât toate fiarele pământului[12] – așa cum am arătat aici. Deci Scriptura vrea să spună fie că diavolul a intrat [în șarpe], fie îl numește șarpe pe dracul gol. Mie, cea dintâi mi se pare mai adevărată decât cea din urmă. Cu adevărat, Simahos și Achilas au zis „mai meșteșugar” în loc de „mai înțelept”[13], care se cugetă și se spune mai ales despre vrăjmașul înșelător. Și dacă te întrebi de ce Dumnezeu nu a spus acestea pe deplin, ci în loc de „diavol” a zis „șarpe”, atunci cunoaște aceasta în mod limpede: El vorbea unui popor rău și viclean. El nu a dorit să îi descopere lui Israil cele despre Îngeri sau cele despre Satanas, care a înșelat-o pe Eva[14]. Aceasta pentru ca ei să nu-i slujească sau să se închine diavolului ca [unuia care ar fi fost, în mintea lor,] mai puternic decât Dumnezeu, pentru că diavolul a reușit să-i tragă pe cei dintâi plăsmuiți departe de Dumnezeu și către sine, prin înțelepciune.

3. Așadar, când auzi că „șarpele era cel mai înțelept [dintre] toate fiarele cele de pe pământ”^[15], cunoaște aceasta: meșteșugul diavolului era cu mult mai puternic decât toată înțelepciunea omenească. Cu privire la acesta, Domnul ne-a zis nouă: „Fiți înțelepți ca șerpii”[16].

Dumnezeu, prin Moisis, a făcut legi pe vârful muntelui Sina pentru un popor neascultător de legi/ nesupus[17]. Și scriind aceste legi, a vrut să-l înfricoșeze pe Israilul cel neascultător: deci le-a arătat lor darea legii către Adam[18] și încălcarea ei[19], pedepsele și osândele[20], alungarea [din Rai] neînduplecată[21], îngrozitoarele blesteme asupra șarpelui[22], durerile și suspinurile femeii[23], sudoarea[24], blestemul asupra pământului, spinii și ciulinii lui[25], osânda morții, întoarcerea în pământul din care a fost luat [omul], degradarea și descompunerea făpturii umane[26].

Cei dintâi plăsmuiți au suferit toate acestea pentru că l-au ascultat pe șarpele meșter [în rele] și au fost dornici să devină dumnezei[27], prin fărădelege și răzvrătire împotriva Unuia și singurului Dumnezeu adevărat[28]. Ei au considerat o răsplătire/ un premiu a fi egali cu Dumnezeu[29]. Adică, ei au considerat acest „dacă devin dumnezei” ca un pas înainte, o înălțare, o înaintare a lor mai presus de Îngeri. Uneltirea diavolului a țintit aceasta, când a zis: „veți fi ca dumnezeii, cunoscând binele și răul”[30] – desigur, mai presus de mintea Îngerilor.

---

[1] Cf. Fac. 1, 27.

[2] Cf. Ef. 5, 32.

[3] Cf. Fac. 2, 25.

[4] Cf. Gal. 3, 27.

[5] Cf. II Cor. 3, 18.

[6] II Cor. 5, 2-3.

[7] Cf. Mt. 22, 11-13.

[8] Cf. Iov 1, 1.

[9] Iov 1, 21.

[10] Fac. 3, 1.

[11] Cf. I Împ. 10, 22.

[12] Cf. Fac. 3, 1.

[13] Cf. Fac. 3, 1.

[14] Cf. Fac. 3, 2-6; I Tim. 2, 14.

[15] Fac. 3, 1.

[16] Mt. 10, 16.

[17] Cf. Ieș. 24, 15-18; 31, 18 – 32, 16.

[18] Cf. Fac. 2, 16-17;

[19] Cf. Fac. 3, 6.

[20] Cf. Fac. 3, 14-19.

[21] Cf. Fac. 3, 23-24.

[22] Cf. Fac. 3, 14-15.

[23] Cf. Fac. 3, 16.

[24] Cf. Fac. 3, 19; Lc. 22, 44.

[25] Cf. Fac. 3, 17-18.

[26] Cf. Fac. 3, 19.

[27] Cf. Fac. 3, 4-6.

[28] Cf. In. 17, 3.

[29] Cf. Filip. 2, 6.

[30] Fac. 3, 5.