Sermon on the 4th Sunday after Pentecost [2026]
My beloveds[1],
in Capernaum [Καπερναούμ] there was an ecatontarchos [ἑκατόνταρχος], a roman centurion, who was praying to the Lord. Who prayed for his servant who was paralyzed. And who was suffering terribly [Matteos 8, 5-6, BYZ]. He did not have problems, but he had a subordinate of his. Because we too can pray not only for those in our house or our family, but for all those we see alone and helpless and seriously ill. Because the mercy for people is natural, it comes from the depths of our hearts, and it becomes ghostual when we pray a lot for people and when we help them ghostually[2].
The hierarchical superior could be indifferent. The commanders are often indifferent to the needs of their subalterns. But if this man prayed for his healing and prayed to the One who knew that He could heal him, this shows us that each of us knows how to do good, if we want to do good to someone. That our indifference is sinful, because we know what we should do and we don’t do it. And our great sins are precisely these: the things we don’t do, although we know we should do them. And we don’t do them because we’re comfortable, because we don’t want to get in trouble, because we don’t want to bother ourselves for others[3].
When we witness the catastrophe of others indifferently, we are, in fact, witnessing our own spiritual death indifferently. For, if we do not have immediate reactions to the needs of others, we are no longer spiritually alive. We do not care about others, because we do not care about ourselves either. And we commit the most atrocious sins in this state of indifference, of indifference to everyone, first of all to ourselves, to our soul and salvation. And we do not care about others, because we have killed our soul through sins. We do not care, because we no longer feel the gravity of the situation. For if we felt the gravity of the situation, we would immediately react, we would immediately jump to the aid of those who suffer, of those in need[4].
And how can we help them, who, in turn, are with our problems? Through prayer, through our attention to their problems, through compassion for them. If we cannot help them with money or things, we can help them by being close to them and wishing them all the good. We cannot donate an organ for them, we cannot take them to the Hospital, we cannot care for them because we don’t have with what, but we cannot be indifferent to them in our heart. Because if we are not indifferent to them, then they are not alone. And God will grant them not to feel alone, because we have them in our heart and we pray for them[5].
And our prayer, although it seems like their utopian help, is what helps them and us to remain human. Because man sees the pain of another and hurts for it. He cannot be truly indifferent, because he knows that pain is piercing, that pain is heartbreaking. And the commander wanted to stop seeing the pain of the other, he wanted to see him alive and well, although he could have killed him immediately and gotten rid of him. But you can’t kill the one you love! Love takes care of the one it loves, love cares for his wounds, love stands by you in your needs[6].
The centurion believes in the word of the Lord, in the power of His word. If the Lord comes and heals someone, then He can do this from a distance too. The centurion believed in the power of the Lord, in His healing power. That is why he asks Him: „Speak only [with] the word [μόνον εἰπὲ λόγῳ]!” [Matteos 8, 8, BYZ]. For it is enough for You to speak and Your word will become reality. And from here we see what it means to keep your word. How important it is to have word, to fulfill your promises. Because people only believe you if you have word, if you keep your word[7].
The Lord marvels and praises the centurion’s faith. For no one had ever believed in His word before [Matteos 8, 10, BYZ]. They were waiting for the Lord’s miracles, they were waiting for His wonderful deeds in their life. But the centurion believed in His word, in His decision, in His kindness towards people. That is why the Lord showed that the sons of the Emperordom come from everywhere to the table of the Emperordom of heavens, while those who were to inherit the Emperordom will be cast into outer darkness [Matteos 8, 11-12, BYZ]. And they will be cast out not because God does not want them, but because they separated themselves from the Emperordom, not believing in Him[8].
The Lord agrees with the great faith of the commander, because He agrees with all who believe in Him without limits. He assures him that He will do for him as he believed in Him [Matteos 8, 13, BYZ], in His power full of love and mercy towards men. For if he, the man, was full of mercy, how much more will He, their God, be full of mercy towards them. And His healing word healed the sick man in that hour [Ibidem], when He accepted his healing. And the mercy of men is full of the mercy of God, when men want the salvation of their fellow men. But when we pity ourselves in a sinful way, when we do not want to work hard to do good, then we do not choose God’s will, but our own impenitence[9].
The children of the Emperordom come from all over, while Hell is the place where there is no mercy. The merciful gather in His Emperordom, while the merciless are cast into Hell, into the darkness that has no mercy. And why is mercy the one that makes the difference? Because mercy shows the goodness in you, it shows that you are alive, that you are in relationship with the all-good One. If you no longer see the pain of another, you have given up on yourself and on him, you have given up on communion. But if you are full of mercy, you are full of the mercy of God, Who wants to fill everyone with His mercy. Amin[10]!
[1] Started at 9.52, in day of thursday, on 18 june 2026. Sun, 23 degrees, wind of 18 km/h.
[2] Iubiții mei, în Capernaum [Καπερναούμ] era un ecatontarhos [ἑκατόνταρχος], un centurion roman, care se ruga Domnului. Care se ruga pentru slujitorul său care era paralizat. Și care se chinuia groaznic [Matteos 8, 5-6, BYZ]. Nu el avea probleme, ci avea un subordonat al său. Pentru că și noi putem să ne rugăm nu numai pentru cei din casa noastră sau din neamul nostru, ci pentru toți cei pe care îi vedem singuri și neajutorați și grav bolnavi. Pentru că mila față de oameni e firească, e din adâncul inimii noastre, și ea devine duhovnicească atunci când noi ne rugăm mult pentru oameni și când îi ajutăm duhovnicește.
[3] Superiorul ierarhic putea fi indiferent. Comandanții sunt adesea indiferenți la nevoile subalternilor. Dar dacă acest om s-a rugat pentru vindecarea lui și s-a rugat la Cel care știa că îl poate vindeca, asta ne arată că fiecare dintre noi știm să facem binele, dacă voim să facem bine cuiva. Că indiferența noastră e păcătoasă, pentru că știm ce trebuie să facem și nu facem. Și marile noastre păcate sunt tocmai acestea: lucrurile pe care nu le facem, deși știm că trebuie să le facem. Și nu le facem, pentru că suntem comozi, pentru că nu vrem să avem probleme, pentru că nu vrem să ne deranjăm pentru alții.
[4] Când asistăm indiferenți la catastrofa altora, asistăm, de fapt, indiferenți la propria noastră moarte sufletească. Căci, dacă nu avem reacții imediate față de nevoile altora, nu mai suntem vii sufletește. Nu ne pasă de alții, pentru că nu ne pasă nici de noi. Și cele mai atroce păcate le facem în această stare de indiferență, de nepăsare față de toți, în primul rând față de noi, față de sufletul și mântuirea noastră. Și nu ne pasă de alții, pentru că ne-am omorât sufletul prin păcate. Nu ne pasă, pentru că nu mai simțim gravitatea situației. Căci dacă am simți gravitatea situației imediat am reacționa, imediat am sări în ajutorul celor care suferă, al celor care au nevoie.
[5] Și cu ce îi putem ajuta noi, care, la rândul nostru, suntem cu problemele noastre? Prin rugăciunea, prin atenția noastră la problemele lor, prin compătimirea cu ei. Dacă nu îi putem ajuta cu bani sau cu lucruri, îi putem ajuta prin aceea că suntem aproape de ei și le dorim tot binele. Nu putem dona un organ pentru ei, nu îi putem duce la Spital, nu îi putem îngriji pentru că nu avem cu ce, dar putem să nu fim indiferenți față de ei în inima noastră. Căci dacă nu suntem indiferenți față de ei, atunci ei nu sunt singuri. Și Dumnezeu le va da lor să nu se simtă singuri, pentru că noi îi avem în inima noastră și ne rugăm pentru ei.
[6] Iar rugăciunea noastră, deși pare un ajutor utopic al lor, e cea care îi ajută pe ei și pe noi să rămânem oameni. Pentru că omul vede durerea celuilalt și îl doare pentru ea. El nu poate fi indiferent în mod real, pentru că el știe că durerea e sfredelitoare, că durerea e sfâșietoare. Și comandantul dorea să nu mai vadă durerea celuilalt, dorea să îl vadă viu și sănătos, deși ar fi putut să îl omoare imediat și să scape de el. Dar nu-l poți omorî pe cel pe care îl iubești! Iubirea are grijă de cel iubit de ea, iubirea se îngrijește de rănile lui, iubirea stă lângă tine în nevoile tale.
[7] Centurionul crede în cuvântul Domnului, în puterea cuvântului Său. Dacă Domnul vine și tămăduiește pe cineva, atunci El poate să facă acest lucru și de la distanță. Centurionul a crezut în puterea Domnului, în puterea Sa vindecătoare. De aceea îl roagă: „Zi numai [cu] cuvântul [μόνον εἰπὲ λόγῳ]!” [Matteos 8, 8, BYZ]. Căci e de ajuns ca Tu să zici și vorba Ta să devină realitate. Și de aici vedem ce înseamnă să îți ții cuvântul. Cât de important e să ai cuvânt, să îți împlinești făgăduințele tale. Pentru că oamenii te cred numai dacă ai cuvânt, dacă te ții de cuvânt.
[8] Domnul Se minunează și laudă credința centurionului. Căci nimeni până atunci nu mai crezuse în cuvântul Lui [Matteos 8, 10, BYZ]. Ei așteptau minunile Domnului, așteptau faptele Lui minunate în viața lor. Dar centurionul a crezut în cuvântul Lui, în decizia Sa, în bunătatea Sa față de oameni. De aceea și Domnul a arătat că fiii Împărăției vin de peste tot la masa Împărăției cerurilor, pe când cei care trebuia să moștenească Împărăția vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară [Matteos 8, 11-12, BYZ]. Și vor fi aruncați nu pentru că Dumnezeu nu îi dorește, ci pentru că ei s-au despărțit de Împărăție, necrezând în El.
[9] Domnul e de acord cu credința cea mare a comandantului, pentru că e de acord cu tot cel care crede în El fără de margini. El îl asigură că îi va face după cum a crezut în El [Matteos 8, 13, BYZ], în puterea Lui cea plină de iubire și de milă față de oameni. Căci dacă el, omul, a fost plin de milă, cu atât mai mult El, Dumnezeul lor, va fi plin de milă față de ei. Și cuvântul Său cel vindecător l-a vindecat pe cel bolnav în ceasul acela [Ibidem], când El a acceptat vindecarea lui. Și mila oamenilor e plină de mila lui Dumnezeu, atunci când oamenii voiesc mântuirea semenilor lor. Dar când ne e milă de noi în mod păcătos, când nu vrem să ne ostenim pentru a face binele, atunci nu alegem voia lui Dumnezeu, ci propria noastră nepocăință.
[10] Fiii Împărăției vin de peste tot, pe când Iadul e locul unde nu e milă. Cei plini de milă se adună în Împărăția Lui, pe când cei nemilostivi sunt aruncați în Iad, în întunericul care n-are milă. Și de ce mila e cea care face diferența? Pentru că mila arată bunătatea din tine, arată că ești viu, că ești în relație cu Cel cu totul bun. Dacă nu mai vezi durerea altuia, ai renunțat la tine și la el, ai renunțat la comuniune. Dar dacă ești plin de milă, ești plin de mila lui Dumnezeu, Care voiește să-i umple cu mila Sa pe toți. Amin!