Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [178] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

3. Abel a mărturisit pentru aceasta, când a adus daruri lui Dumnezeu[1]. La fel și Lameh a mărturisit, când, precum Adam, a profețit despre Hristos[2]. Și de asemenea Sit, când a reînnoit chipul celui care a fost făcut după chip[3]. Și Enos, care „a nădăjduit a chema numele Domnului Dumnezeu”[4]. Enoh, pentru că a plăcut lui Dumnezeu, a fost primul care, mai înainte a arătat învierea: a fost făcut nemuritor și a fost mutat de Dumnezeu[5].

Și a fost Matusala, fiul lui Enoh[6]. Și fiul lui Matusala a fost Lameh[7]. El l-a născut pe Noe, o preînchipuire a lui Hristos, și a profețit zicând: „Acesta ne va odihni pe noi de lucrurile noastre” și de dureri „și de pământul pe care l-a blestemat Domnul Dumnezeu”[8]. Și Dumnezeu a mărturisit că Noe era bărbat desăvârșit și Drept[9]. El L-a rugat stăruitor pe Dumnezeu să nu nimicească întreaga fire omenească[10] și Domnul a făcut așa: când S-a făcut om, a împăcat pe Tatăl cu oamenii[11].

Atâta timp cât ea, așa-numita femeie a lui Adam, Biserica omenească[12], avea asemenea fii și roade, era goală, cu adevărat, cu bărbatul ei, Dumnezeu, și niciunul nu avea rușine. Aceasta era mai înainte ca pământul să fie distrus de idolatrie, de violență brutală și de dorința nebună pentru femei[13]. Ea vorbea liber lui Dumnezeu, de vreme ce era nevinovată. Și de vreme ce era astfel și ea era fericită cu Bărbatul ei, șarpele s-a apropiat de ea cu invidie.

Când auzi „șarpe”, gândește-te la șarpele de dincolo de șarpele material: „balaurul cel căzut [δράκοντα ἀποστάτην][14]. Dumnezeu l-a numit astfel, când i-a răspuns lui Iov. Adică cel care a înșelat Biserica[15]. Căci șarpele „a zis femeii”[16] lucruri care nu erau deloc bune pentru Biserică[17].

4. Dacă citești cele despre șarpe și femeie în mod literal, atunci nu ar fi fost cazul să îi atace pe cei doi împreună și mai ales pe bărbat? Dar dacă le înțelegi duhovnicește, era nevoie să nu se apropie doar de bărbat, care era Hristos. Nu Adam a fost înșelat[18], pentru că era preînchipuire a lui Hristos. Femeia a fost înșelată, pentru că era firea omenească, Biserica[19]. Deci era nevoie a aminti că femeia era deoparte, ca și cum ar fi fost la depărtare, față de bărbatul ei, Dumnezeu. Apoi șarpele a atacat-o și a înșelat-o. Nu ar fi avut puterea să o înșele atâta timp cât ar fi văzut-o că nu este depărtată de Bărbatul ei. Din acestea, putem înțelege limpede că toate cele care au legătură cu femeia aceasta se referă la Biserica lui Hristos[20].

5. Nu găsim nicăieri că Adam a vorbit cu șarpele. Când a fost întrebat de Dumnezeu despre motivul mâncării, el nu a zis: Șarpele m-a înșelat. El a zis: „Femeia […] mi-a dat din pom și am mâncat”[21]. Dar femeia a zis către Dumnezeu: „Șarpele m-a înșelat pe mine și am mâncat”[22]. Și iarăși, în blestemul asupra șarpelui, Dumnezeu nu l-a acuzat de nimic în legătură cu bărbatul, ci numai în legătură cu femeia[23]. De aceea i-a zis șarpelui: „vrăjmășie voi pune între tine și între femeie”[24]. Și de ce nu și între bărbat?

Dacă acest fragment este înțeles literal, atunci pare că El ar fi vrut ca bărbatul și șarpele să fie prieteni. Pare că ar fi zis: vrăjmășie voi pune între tine și între femeie, dar nu și cu bărbații.

Este la fel ca atunci când a zis că Hristos este din sămânța lui David, după trup[25], și că S-a născut din sămânța lui Avraam[26]. De fapt, El nu a fost din sămânță bărbătească. El S-a întrupat doar din sângiurile unei femei, într-un mod care nu poate fi nici explicat, nici înțeles[27]. Cu adevărat, somnul sau extazul lui Adam[28], când el nu a putut vedea plăsmuirea coastei luate din el[29], a arătat mai înainte necunoașterea fiecărei ființe umane și neputința de a înțelege întruparea lui Dumnezeu Cuvântul.

---

[1] Cf. Fac. 4, 4.

[2] Cf. Fac. 5, 29.

[3] Cf. Fac. 4, 25; 5, 3.

[4] Fac. 4, 26.

[5] Cf. Fac. 5, 24.

[6] Cf. Fac. 5: 21, 25-27.

[7] Cf. Fac. 5, 25.

[8] Fac. 5, 29.

[9] Cf. Fac. 6; 8-9, 18; 7, 1.

[10] Cf. Fac. 7, 20-22; 8, 8-17.

[11] Cf. Rom. 5, 10; II Cor. 5, 18; Ef. 2, 16; Col. 1, 19-20.

[12] Cf. Fac. 5, 1-2.

[13] Cf. Fac. 6: 1-7, 11-13.

[14] Iov 26, 13.

[15] Cf. Apoc. 12, 9; 13: 4, 7-8; 20, 1-2.

[16] Fac. 3, 1.

[17] Cf. Apoc. 13, 5-6.

[18] Cf. I Cor. 15, 45; I Tim. 2, 14.

[19] Cf. II Cor. 11, 3; Ef. 5, 22-23; I Tim. 2, 15; Apoc. 19, 7-9; 21, 2.

[20] Cf. Fac. 2, 24; Ef. 5, 22-32.

[21] Fac. 3, 12.

[22] Fac. 3, 13.

[23] Cf. Fac. 3, 14-15.

[24] Fac. 3, 15.

[25] Cf. Mt. 1, 1; 22, 42; In. 7, 42; Rom. 1, 3; II Tim. 2, 8; Fapt. Ap. 13, 22-23.

[26] Cf. Mt. 1, 1.

[27] Cf. Mt. 1: 18, 20; Lc. 1, 34-35.

[28] Cf. Fac. 2, 21.

[29] Cf. Fac. 2, 22.