O lectură ideologică a realismului românesc [1]
Drd. Costel Rogozanu, O lectură ideologică a realismului românesc din secolul al XX-lea. Liviu Rebreanu, Marin Preda, Petru Dumitriu, Teza Doctorală, condusă de Prof. Univ. Dr. Habil. Andrei Terian-Dan, Sibiu, 2023, 391 p. în PDFul oficial[1].
„Lectura în termeni strict estetici nu este doar o versiune printre altele, este o metodă deja nocivă prin care sunt distruse elemente novatoare vitale din opera celor trei: construirea unui punct de vedere obiectiv de pe poziții mic-burgheze la Rebreanu, inovarea unor naratori țărani, proletari, comunist-activiști sau intelectuali sceptici la Preda și aproprierea vocii burgheze din realismul clasic în numele unei voci proletar-intelectuale moraliste, la Petru Dumitriu”, p. 3-4.
Cuprinsul e la p. 6-7; autorul colectiv, p. 8; „Personajele lui Caragiale nu sunt doar „limbaj”, sunt o întreagă atitudine a micii burghezii față de liberali, un conservatorism difuz, o neîncredere glumeață care sunt aparatúri ideologice în sine”, p. 9; în Moromeții avem „vocea țăranului care înregistrează sfârșitul țărănimii așa cum o știam, o țărănime nu plină de obiceiuri, tradiții, etică a satului etc., ci o țărănime săracă pur și simplu și, mai ales, săracă pe trepte, ierarhii”, p. 13.
„o caracteristică a periferiei, unde literatura e o capsulă mult mai eficientă decât instituțiile fragile producătoare de discurs științific”, p. 15-16; „Țăranul, acel personaj care tace [de] milenii, vorbește pentru prima dată la Marin Preda și tace plin de semnificații la Liviu Rebreanu”, p. 22.
„Ce nu se spune, ce tăceri avem într-o operă literară, iată provocarea!”, p. 27; „timpul ideologic”, p. 34; „Omnisciența: neimplicarea implicată”, p. 35; „oralitatea ideologică”, p. 40; „paradigma anticomunismului isteroid”, p. 41; „în analiza noastră literară prea puțin contează ideologia. Ideologemul, reflexul politic al limbajului și comportamentului, așa cum e el impus la un moment dat de diverse situații istorice, e doar o propunere de lucru”, p. 42.
„Specia țăranului la Balzac e pierdută, scriitorul moare de nerăbdare să o vadă extinctă”, p. 43; „Romanul Ion nu este un roman cu țărani, este un roman cu o întreagă grădină de specii sociale, în care apar și țărani”, p. 44; parvenirea: călătoria pe loc, p. 44; „Rebreanu, de exemplu, nu scrie roman istoric, dar produce o frescă de mare valoare istorică”, p. 48; „Preda nu scrie roman istoric, dar bagă țăranul în istorie”, p. 48; „[Petru] Dumitriu lucrează ca un procuror istoric, ia mărturii ale claselor oprimate, strânge la dosar, rezumă rapid, vieți destine, se joacă cu timpul întocmai ca în justiție, accelerează, apoi [se] oprește asupra unor detalii grăitoare sau pur și simplu colorate”, p. 53. „E de cercetat[,] dacă nu cumva romanul place mult la periferie și pentru că este genul care dă mereu impresia că «exprimă tot», [pentru că] e orice[:] de la raport, la jurnal de bârfe, filosofie, e un gen care pare făcut pentru periferiile unde de obicei lipsesc, cum spunea Schwarz, alte modalități precise de înregistrare a realității”, p. 56. E interesantă întrebarea: dacă romanul e mai mult pentru periferia societății. Însă, romanul e literatură totalizatoare, e literatura care place oricui dorește să afle viziunea personală a unui autor.
„Proletcultismul este o denumire greșită a realism socialismului”, p. 56; pluralismul vocilor în roman, p. 61; „Moromeții e primul roman cu adevărat țărănesc, cu un unghi de vedere venit din interiorul clasei descrise”, p. 67; „singurul țăran cu o ascensiune fulminantă în cultura secolului XIX [este] clasicul Ion Creangă”, p. 69; „Mema impusă de rețelele de socializare este o formă rapidă de expresie venită din schema mai largă a «flexibilizării» muncii, a lipsei de program, a destructurării monolitului proletar”, p. 72; Caragiale, care avea „un dispreț clar față de liberali, în manuale e predat ca un disprețuitor de cafenea absolut, față de politică în general”, p. 74. Pentru că nu se mai cunosc motivațiile sale. Se judecă opera sa în abstract, nu contextualizată.
„Limbajul familial atinge paroxismul, culmea, în Pădurea Spânzuraților, unde nu avem neapărat zbaterea individului, cât ruperea individului de familiar/familial. Limba omului de mijloc este la apogeu în frescele realiste, Ion sau Răscoala”, p. 75; „Romantismul aduce teatrul în trăirea cotidiană”, p. 75.
[1] Cf.