Leacuri contra evlaviei [4]
George Remete, Leacuri contra evlaviei. Răspunsuri scurte la întrebări nesfârșite, Ed. Paideia, București, 2023, 224 p.
„autenticitatea omului nu e umanul, ci divinul”, p. 9; „măreția naturii – oriunde și în orice fel – mi se pare nimic față de măreția omului”, p. 10; de ce „orice om este o tragedie”?, p. 12; „nu știu dacă toți oamenii merită să aibă o viață demnă, dar cred că toți au dreptul la o moarte demnă”, p. 14. Dar cum ai putea avea o moarte demnă fără o viață demnă, trăită în ascultare de Dumnezeu?
Frazele pe care nu le suport: cele în care teologii își imaginează despre Dumnezeu. Ca cea de aici: „Nu știu cât de bun sau cât de rău poate fi omul, dar cred că de multe ori Dumnezeu Și-a pus mâinile în cap și a strigat: «Doamne, ce-am făcut?!»”, p. 15. Și cei care scriu astfel de fraze, adesea au „dubii” față de cei care vorbesc despre vederile lor extatice. Ca să ai cuvinte de la Dumnezeu și vederi despre Împărăția Sa trebuie să ai vederi extatice. Închipuirile sau blasfemiile în teologie sunt bădărănii și nu realități teologice.
Care e tragedia, p. 17, pe care trebuie să ne-o asumăm, când noi trebuie să ne asumăm viața duhovnicească?; „mi se pare că marile decizii se iau în adolescență și tinerețe”, p. 22. Marile decizii se iau oricând. Trebuie să ai curajul de a le lua; „bătrânețea e suma unor obiceiuri”, dar și „suma unor comodități sau neputințe”, p. 23. Bătrânețea e suma tuturor împlinirilor noastre interioare. Dacă toată viața ta a fost una duhovnicească și nu una de impostor.
Autorul ne întreabă dacă e bine „să scrii tinerește despre bătrânețe sau să scrii bătrânește la tinerețe?”, p. 23. Însă despre bătrânețe vom scrie așa cum vom simți să scriem la bătrânețe, după cum la tinerețe am așteptat o bătrânețe pe care nu o intuiam, dar o vom înțelege la vremea ei; „arta nu este refulare, ci sublimare”, p. 27; „normalitatea e teologică”, p. 29; „Sufletele sănătoase nu pășesc [pe pământ], ci zboară”, p. 31.
„a înnebuni nu înseamnă a deveni complet lipsit de minte, logică sau rațiune, ci a o folosi strâmb”, p. 31; „a gândi înseamnă a înțelege”, p. 44. A înțelege ce poți să înțelegi; se întoarce la minimalizarea minții: „mintea este limitată, în timp ce inima mi se pare nesfârșită”, p. 44. Când, în fapt, nu știm nici cât poate mintea, nici cât poate inima noastră; presupoziții sau lucruri preluate fără a fi gândite: „rădăcina gândirii se află în conștient, dar rădăcina inspirației se află totdeauna în subconștient”, p. 45. Cine a dovedit acest lucru?
Și o frază scrisă degeaba, în sensul hulelor lui Nietzsche sau Cioran: „somnul este șmecheria lui Dumnezeu, prin care El reușește să-i întremeze, să-i învețe și să-i vindece și pe proști și neascultători”, p. 45. Cu alte cuvinte, somnul e bun „numai” pentru păcătoși, nu pentru toată lumea. Iar în p. 47, autorul minimalizează gândul și laudă numai fapta. Dar fapta e întotdeauna un gând dus până la capăt. Și tot în p. 47 ne întreabă cum îl cunoaștem pe om în adâncul său: prin iubire sau prin suferință? Și răspunsul e: prin iubire. Căci iubirea ne face să îl înțelegem pe celălalt. Chiar și când suferim pentru el, suferim tot pentru că îl iubim și nu pentru că ne este indiferent.
Autorul, care e mereu cu filosofia în gură, e cel care minimalizează mintea la tot pasul, puterea de înțelegere a omului. Exemplu: „Dumnezeul simțit în minte e filosofic, pe când adevăratul Dumnezeu («Dumnezeul divin», cum spune Heidegger) este experiat ființial de om, în carne și oase, cu toată ființa”, p. 48. De ce separați mintea omului de toată ființa lui în experiența duhovnicească, teologică, când mintea e a sufletului? Dumnezeu e simțit cu mintea, cu inima, cu întreaga noastră ființă, când noi suntem uniți cu El duhovnicește. Minimalizarea minții umane e o mare carență teologică. Pentru că omul duhovnicesc simte, înțelege, vede duhovnicește cu mintea lui, vede în slava lui Dumnezeu, și acesta nu minimalizează niciodată mintea, puterea ei de înțelegere, pentru că nu știm câte poate cuprinde mintea noastră atunci când este ajutată de slava lui Dumnezeu. Ce știm noi despre capacitatea veșnică a omului de a se îndumnezei? Cum va arăta omul în Împărăția lui Dumnezeu, dacă el va fi în stare să crească veșnic în cunoașterea, în vederea, în simțirea, în iubirea lui Dumnezeu?
Autorul mizează pe scris, p. 49; „s-ar putea însă ca singura operă autentică a ta să fie binele pe care l-ai făcut altora și persoana pe care ți-ai construit-o. Opera ta e persoana ta”, p. 52; Dogmatica lui Günther Wenz[1], p. 54. „A fi universal nu înseamnă a fi globalist, ci global”, p. 56; asumarea suferinței altora e cunoașterea lor, p. 57.
[1] A se vedea: https://de.wikipedia.org/wiki/Gunther_Wenz.