Leacuri contra evlaviei [5]
George Remete, Leacuri contra evlaviei. Răspunsuri scurte la întrebări nesfârșite, Ed. Paideia, București, 2023, 224 p.
„libertatea nu este dreptul sau posibilitatea de a opta, ci de a face binele”, p. 63; „realitățile fundamentale nu sunt opționale[,] ci sunt date[,] iar exercitarea libertății nu e alegerea[,] ci responsabilitatea, adică înțelegerea datului și cultivarea lui, a firii lumii și [a] firii omului”, p. 64. „A avea conștiință înseamnă a sta mereu în fața lui Dumnezeu”, p. 65.
Bunătatea copiilor este ingenuă, p. 66; Peter Singer, p. 67; în p. 68, autorul spune că „Iisus Hristos a fost uneori brutal, dar niciodată vulgar”. Însă Domnul n-a fost nici brutal, nici vulgar, ci, uneori, a mustrat cu asprime păcatele oamenilor duplicitari.
„binele se dovedește deștept[,] iar răul e prost”, p. 69; alergia la viclenie a lui Eminescu, p. 69; în p. 71 minimalizează înțelegerea în detrimentul voinței: „Nu inteligența[,] ci voința face deosebirea între bine și rău”. Când și la baza tenacității, cât și a încăpățânării, prima văzută ca pozitivă, a doua ca negativă, p. 71, stă înțelegerea, stă mintea noastră. Sunt tenace, pentru că înțeleg ceea ce fac, după cum sunt încăpățânat, la modul rău, tot pentru că înțeleg ceea ce fac. Căci voința mea acționează ca urmare a alegerii mele, a modului în care eu văd, înțeleg lucrurile.
„Orice păcat e păcat: adică e urât, rău, vinovat, distrugător și condamnabil”, p. 71, iar „esența păcatului este răutatea”, p. 72; și „nu numai violența[,] ci orice contrazicere a firii, a ființei, a rânduielii ei și a normalității este răutate”, p. 72; homosexualitatea heterosexualilor, p. 72-73; patima turismului, p. 74; dar „în niciun om falsitatea nu se identifică cu însăși firea lui”, p. 74. Pentru că patimile sunt stricări ale firii noastre și nu firea noastră.
Autorul folosește în mod continuu pe personeitate, p. 75, ca un corelativ al personalității, cuvânt ce n-a ajuns încă în DOOM 3[1]. De ce ar fi personalitate un cuvânt depășit?; a spune adevărul înseamnă a vindeca, p. 76; „a avea înseamnă a da și a fi înseamnă a dărui”, p. 80; „Disprețul, ura și scandalul nu sunt naturale omului, nu-l construiesc și de aceea pot fi socotite anti-umane și necreștine”, p. 82; lupta cu Dumnezeu, acceptată de autor de la Unamuno, p. 82, e marea noastră pierdere de timp. După care continuă: „În ce mă privește, toate ideile mele au izvorât din revoltă și dor, ele mă caracterizează și mă determină în toate”, p. 82. Când marile idei ale unui teolog sunt vederile dumnezeiești și luminările dumnezeiești primite de el de la Dumnezeu. Dacă nu le ai pe acestea, nu ai nimic în teologie.
Creația nu este revolta lui Dumnezeu împotriva neființei, p. 83, ci e manifestarea iubirii Sale plenare față de creația Sa; „Calculul românesc [ca nonviolență] n-a fost lașitate ci, de cele mai multe ori, răbdare, așteptare și cumințenie”, p. 84; „Mândria este ne-creștină și anti-umană întrucât e închipuire de sine și prostie, pentru că înjosește semenii și jignește pe Dumnezeu”, p. 85.
De unde știe amănuntul despre Crainic?, p. 86-87; ironizează în mod gratuit abisalitatea sufletului rusesc, p. 87-88, când ea e o evidență în marea literatură rusă. Dar și noi avem abisalitatea sufletului românesc în marea literatură și artă românească, acolo unde oamenii noștri de geniu s-au exprimat la modul plenar, magistral.
Optimismul nu e un pesimism nebunesc, p. 89, ci optimismul creștin are la bază încrederea noastră în Dumnezeu. Faptul că El știe cel mai bine de ceea ce avem noi nevoie; în p. 91, autorul spune „Dumnezeu și sfinții au umor”. Însă Sfântul Nicodimos Aghioritul afirma adevărul că Hristos Domnul nu a râs niciodată. Nu e corect să introduci în viața lui Dumnezeu lucruri pe care El nu le-a revelat.
[1] Cf.