Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [182] (partea a doua)
Traduceri patristice
vol. 7
*
Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)
4. De aceea, Dumnezeu, după ce l-a îmbrăcat pe el în haină de piele[1], l-a mustrat pe om, dar nu a zis nimic despre mâncare. În schimb, a vorbit despre răzvrătire și vedere dumnezeiască: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi [Αδαμ γέγονεν ὡς εἷς ἐξ Ἡμῶν], [pentru] a cunoaște binele și răul!”[2]. Cu numele „Adam”, El mai înainte a numit pe omul, în general, din această lume. Căci în acest fel ei s-au învățat pe ei înșiși să fie dumnezei – cei din jurul lui Cronos și Zinon/ Zeus și Ermis și Apolon și Iracles și Sarapis și Artemis și toți ceilalți ai acelor oameni cu totul lipsiți de dumnezeire, cărora li se potrivește, cu dreptate, ceea ce s-a spus după mâncarea cea rea a celor dintâi plăsmuiți.
S-a spus aceasta după ce ei au mâncat, că „le-au fost deschiși ochii celor doi și au cunoscut că erau goi”[3]. Au știut că erau lipsiți de ceea ce crezuseră că vor primi[4]. Au știut că pierduseră ceea ce se așteptau să primească. Biserica și orice persoană care a urmat greșeala ei au ajuns să cunoască că șarpele cel rău le-a înșelat. Erau orbi când și-au închipuit că erau dumnezei.
Dar când a strălucit adevărata lumină, luminând pe tot omul[5], ochii sufletului lor s-au deschis[6]. Și atunci au știut că fuseseră goi mai înainte și ticăloși. Cu adevărat, este nevoie a arăta că nu zice [au cunoscut] că sunt goi, ci „că erau goi” mai înainte, la trecut, fiind orbi în idolatrie.
Așadar, prima lor goliciune, însemna ceva: a fi străin de rău. Și atunci nu se rușinau[7]. Dar această goliciune, cea numită acum, era altceva. Era despărțire de Dumnezeu.
XI. 1. Dar cei care ascultă numai sensul literal al celor despre Grădină, roade, pomi, mâncare, șarpe și despre deschiderea ochilor[8] – cad în ceea ce se numește neevlavia maniheilor și a ofiților, care aduc mari mulțumiri șarpelui, ca unui binefăcător. Ei zic: Datorită șarpelui, ni s-a dat nouă hrană. Și datorită acestei mâncări, ni s-au deschis ochii. Și, în sfârșit, datorită acestui lucru, căsătoria. Și datorită căsătoriei, lumea. Și pentru lume și păcat, Dumnezeu S-a făcut om. Și din aceasta, Împărăția cerurilor și bunurile cele veșnice ni s-au dat nouă. Iar cauza și cel care a produs toate acestea a fost șarpele.
Deci ca să nu ne apropiem și noi de hula lor, să cugetăm toate cele din Grădină, care au fost făcute sau relatate istoric, ca profeții cu privire la Hristos și la Biserică[9]. De asemenea, trebuie să recunoaștem că, în fiecare dintre aceste corespondențe, în multe feluri, există perioade de timp diferite, chiar dacă auzim că aproape toate acestea au fost făcute într-o zi.
Și, cu adevărat, aceasta a fost o vreme, când Biserica era goală de toate păcatele și nu simțea rușine[10], fiindcă era cu Soțul ei, Dumnezeu. Dar a fost o altă vreme, când ea s-a răzvrătit împotriva Bărbatului ei. Vorbind cu șarpele, a ajuns ibovnica lui și o desfrânată[11]. După aceasta, a venit altă vreme, în care s-a curățit/ s-a eliberat: s-a despărțit de șarpe și, ca și cum ar fi sfârșit-o cu el, s-a întors la Soțul său dintâi, Adam cel duhovnicesc[12]. Acesta a fost timpul când ea a recunoscut și a cunoscut că era goală, neîmpodobită și necuviincioasă. Aceasta a fost vremea când Bărbatul ei a primit-o pe ea și a gustat cu ea rodul pomului. A fost ucis pentru ea[13] și a înviat din morți.
2. De vreme ce acum grăiesc Bisericii și nu iudeilor, ascultă, o, credinciosule, și crede ca un credincios, văzând că toate cele din Paradis au fost în mod limpede și fără greș împlinite de Hristos în Biserică[14].
Au fost doi care nu și-au văzut goliciunea în Grădină. Apoi au mâncat o mâncare de la șarpe, care le-a deschis ochii. Deci vino cu mine [ca să urcăm] de la preînchipuiri la adevărul lucrurilor. Hristos a întors goliciunea celor doi, le-a vindecat orbirea, a șters mâncarea lor rea printr-o mâncare dumnezeiască, a spart blestemul lor printr-o binecuvântare și i-a înălțat pe ei din căderea lor. Și de acolo de unde au căzut, nevăzând, i-a adus înapoi, văzând [văzători].
Într-adevăr, ascultă ce a împlinit după învierea Sa din morți. Cleopas împreună cu Lucas – așa cum au zis tâlcuitorii – au ieșit din Ierusalim spre Emaus[15], la fel ca Adam și Eva. Erau orbi pentru adevărata lumină. „Însuși Iisus, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ținuți [ca] să nu-L cunoască pe El”[16]. Aceasta atunci era orbirea. Acum ascultă cele ce urmează. „Și a fost, când să șadă [a șezut] El împreună cu ei, [că] luând pâinea a binecuvântat”[17]. Vezi: binecuvântarea în locul blestemului[18]. „Și, frângând” pâinea, le-a dat „lor. Iar lor li s-au deschis ochii și L-au cunoscut pe El”[19]. Iată: ai mâncarea. Ai vindecarea vederii prin mâncare și recunoașterea lui Dumnezeu – pe care cei dintâi plăsmuiți nu au reușit să-L cunoască din cauza mâncării lor[20].
Apoi ce s-a întâmplat după mâncare? „Și, ridicându-se [întru] acel ceas, s-au întors întru Ierusalim”[21]. Vezi: ridicarea din cădere. Vezi: frumoasa întoarcere din rătăcirea lor. Mai întâi au mâncat, apoi s-au întors, de vreme ce Eva mai întâi a mâncat rodul, apoi s-a întors la Adam și a împărțit mâncarea cu el, care, de asemenea, a mâncat[22]. Adam – adică Hristos – nu a fost înșelat. Dar S-a așezat cu ea [la masă] pentru că plănuia să o ridice pe cea care căzuse[23].
[1] Cf. Fac. 3, 21.
[2] Fac. 3, 22.
[3] Fac. 3, 7.
[4] Cf. Evr. 6, 4-6; 10, 34.
[5] Cf. In. 1, 9; 8, 12; I In. 2, 8.
[6] Cf. Evr. 6, 4; 10, 34.
[7] Cf. Fac. 2, 25.
[8] Cf. Fac. 2, 8 – 3, 7; Is. 6, 9-10; Mt. 11, 15; 13: 9, 13-16, 43; Mc. 4, 23; Lc. 14, 35; Fapt. Ap. 28, 23-27; Apoc. 2, 7; 13, 9.
[9] Cf. Mt. 5, 17-18; 13, 52; 26, 56; Mc. 14, 49; Lc. 24: 27, 44; Fapt. Ap. 28, 23; Ef. 5, 32.
[10] Cf. Fac. 2, 25.
[11] Cf. Fac. 3, 1-6.
[12] Cf. Fac. 3, 6-7.
[13] Cf. Fac. 3, 19.
[14] Cf. Mt. 5, 17-18; 13, 52; 26, 56; Mc. 14, 49; Lc. 24: 27, 44; Fapt. Ap. 28, 23; Ef. 5, 32.
[15] Cf. Lc. 24: 13, 18.
[16] Lc. 24, 15-16; Cf. Mt. 16, 17; In. 20, 14; 21, 4.
[17] Lc. 24, 30.
[18] Cf. Fac. 3, 17-19.
[19] Lc. 24, 30-31.
[20] Cf. Fac. 3, 8.
[21] Lc. 24, 33.
[22] Cf. Fac. 3, 6.
[23] Cf. Mc. 14, 58; 15, 29; In. 2: 19, 21; 6: 39-40, 44, 54.