Adrian Păunescu: cronica poeziei unei lumi [10]
Sunt trei teme în acest volum, iubirea, moartea și Dumnezeu, pe care Păunescu le-a tratat ca nicăieri până acum, cu o maturitate nu doar lirică, ci și psihologic-spirituală care se revelează atât de profund pentru întâia oară. De fapt, moartea e un subiect care a arătat, de la bun început, că poetul e un reflexiv, structura sa cea mai autentică este aceea a unui reflexiv. Și, adeseori, dezamăgirile și loviturile primite îl fac să se refugieze în contemplație și în plâns liric. În destul de puține creații se poate identifica militantismul social și politic – chiar și acolo, substratul filosofic e mai puternic decât activismul de orice fel.
Observam, în primul volum, că poetul nu avea nici entuziasmul și nici subtilitățile, profunzimea și splendoarea poeziei de dragoste așa-zis adolescentine ale lui Nichita Stănescu, chiar dacă părea că face eforturi în același sens. Aici, însă, pentru prima dată Păunescu scrie o poezie de dragoste în care originalitatea iubirii și a durerii sunt indubitabile, iar dramatismul trăirilor naște versuri extraordinare.
Într-o lume în care „visul un negoț e”, în care totul, inclusiv relațiile, urmează interese meschine, „Sufletul meu, copil tembel, cunoaște,/ Inima mea de bivol tânăr știe/ Că pe al lumii pat absurd de broaște/ Iubirea este o anomalie /…/ La care pururi sufletul mai speră/ Pentru că ea s-ar mai numi iubire/ Jos, în prudenta lume mamiferă,/ Și sus, pe unde gândul meu e mire” (Anomalii)[1]. În lumea mamiferă putem vorbi doar de sinceritatea instinctelor animalice…
Dar „lumea mamiferă” poate indica și lumea oportunistă, evoluționistă, necredincioasă, care își are aspirațiile „jos”, care denumește iubire instinctele primare, dorințele ei lubrice, oportunismul feroce, plăcerile materiei, „chimia” (cuvânt foarte răspândit astăzi, grație filmelor americane) dintre oameni, care reduce totul la reacții chimice ale substanțelor din corp, la compatibilități hormonale și/sau sociale. Pe când „sus”, aspirând la cu totul alt fel de împlinire, spirituală, se află „gândul meu de mire”. În ambele lumi, de „jos” și de „sus”, iubirea are același nume, dar nu este aceeași, dimpotrivă, este diametral opusă.
Poetul e zdruncinat interior de perspectiva că femeia „chiar numai prin naștere minte,/ chiar numai vorbind trădează,/ chiar numai dormind conspiră”, deși pune acest sentiment pe seama geloziei care ar fi „religia mea,/ sunt făcut din bănuieli, urlu grosolan/ la propria-mi umbră păscută/ de calul meu” (Gâtul)[2].
Femeile, „peste toate plânge neputința gurii mele/ de a rosti cuvinte în care să le țin,/ dar ele n-au nevoie de vorbe, ele-așteaptă/ Cu paturile-ntinse în destin” (Noua clasicitate)[3].
În poemul Spovedanie[4], relatează însă o aventură de o noapte cu o femeie de moravuri ușoare, întâlnită într-un bar. Dar nu cu sentimente proletare și nici cu indiferență, ci cu sentimentul vinovăției, care justifică întru totul titlul. Poezia are accente comune cu Seară tristă, a lui Bacovia, în felul în care „orchestra ca o vale a morții unduia” (la Bacovia: „Și-n lungi, satanice ecouri,/ Barbar, cânta femeia-aceea”) – mai puțin amănuntul aventurii pasagere, care devine mustrare de conștiință la Păunescu: „Greșeala e cu mine mereu, o simt mereu /…/ Nu voi putea vreodată să strig sau să repar /…/ Marcat sunt pe vecie”. Poemul a fost scris spre a-și cere iertare: „Tu trebuie, iubito, să știi – aceste mâini/ o și iubeau în noaptea acelor dansuri stranii!/ Dar ele ard lunatec, de-atâtea săptămâni,/ în ruga și în scrisul acestei spovedanii”. Și are conștiința că „ruga și scrisul acestei spovedanii” i-au inocentat la loc ninsoarea, pe care i-o desemnificase febrilitatea acelei nopți: „Ninsoarea vinovată s-a liniștit treptat,/ acum ne împresoară ninsoarea inocentă,/ pitici de sugativă pupila ne-o străbat,/ golindu-ne de lacrimi, zidindu-ne în mentă” – ștergând lacrimile suferinței și rezidindu-i pe soți în parfumul iubirii lor[5].
Și, cu toate acestea, Păunescu scrie și unele dintre cele mai frumoase versuri de dragoste: „În lumea cu târfe și cu accidente,/ Eu astăzi pe tine te am,/ Iubita mea pură, suavă mireasă,/ De mult tăinuitul meu ham” (Peștera)[6]. Sau: „Altar curat și unică femeie,/ Descoperirea mea pentru o viață,/ De tine gândul meu nu se dezvață/ Și niciun drum al meu nu se încheie. // Aud că lumea vinde cărămidă/ Pentru cavouri,/ ca și pentru case,/ Tu, chip al frumuseții credincioase,/ Nu sta, ca în niciuna să ne-nchidă. // Eu te iubesc adeseori, cu ură/ Că nu mi-ai fost nici mână, și nici soră,/ Ci o străină pe care-o adoră/ Singurătatea mea, ce nu se-ndură. // Abia te uit, cum ești, când ești fierbinte,/ Și mai fierbinte mi te-aduc aminte” (Aud că lumea vinde cărămidă). Fierbinte: plină de iubire. Liedul eminescian curge foarte bine în versul lui Păunescu, în această poezie, unind aceeași iubire profundă și jale. Și, cu totul surprinzător, el nu vrea să îi aducă flori banale, pământești, ci „o floare din lumea de sus”: „O floare a vieții vecine/ Și care miroase a tine,/ Iubito, pe prispă tu ai/ O floare din insula Rai” (Aceeași floare)[7].
Un alt exemplu este poemul Ora străpezită[8]: „Ascultă-mă: sunt ploile de toamnă!/ Iubește-mă: s-a străpezit și ora!/ Păzește-mă: sunt ținta tuturora!/ Fii veghea mea, copilăroasă doamnă! // Nimeni nu știe ce-i cu noi pe lume,/ Nici eu nu știu de unde-mi vii în cale,/ De-atâta timp, de-atâtea ploi și jale;/ Dacă la ploaie strig, te strig pe nume. // Pe degete, noi nu avem inele,/ Tu ești atât de singură și tristă,/ Tot ce mi-ai spus în tâmpla mea există,/ Tu, toată, ești lumina stelei mele. // Aud, în viitor, un cer cum plouă/ La fel peste mormintele-amândouă”. Uniți în viață și în moarte. Și chiar dacă, la un moment dat, cei doi s-au despărțit, nădăjduim că în „viața vecină” (vecinică, cum zicea Eminescu) să se fi regăsit pe „insula Rai”.
Amănuntul lipsei inelelor e lămurit în poezia următoare, în care vorbește despre „bătrânele biserici,/ Ce n-au putut, nu pot să ne cunune” (Păgân potop)[9], probabil din cauza notorietății poetului (sau a amândurora, pentru că și Constanța Buzea, soția sa, era o poetă cunoscută și apreciată în epocă). Comuniștii instigau la ură împotriva Bisericii și interziceau participarea oamenilor la Slujbe și ceremoniile religioase, mai ales membrilor de partid, celor încadrați în aparatul de partid și de stat. Unui poet care avea un statut atât de înalt în România socialistă, precum Adrian Păunescu, îi era, categoric, interzisă căsătoria religioasă. Însă poetul evocă această realitate nu ca pe una confortabilă, ci dimpotrivă, pe un ton de profund regret.
[1] Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, ed. cit., p. 145.
[2] Idem, p. 143-144.
[3] Idem, p. 144.
[4] Idem, p. 145-146.
[5] Cel puțin așa susține poetul, deși aventura despre care vorbește e cam tulbure. Se pare că a fost acuzat de viol, așa cum se înțelege din poezie, de care autorul se apără, spunând că doar nu a plătit prețul cerut unui „poet cu nume în țările române”.
[6] Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, ed. cit., p. 145.
[7] Idem, p. 144.
[8] Idem, p. 148.
[9] Ibidem.