Leacuri contra evlaviei [6]
George Remete, Leacuri contra evlaviei. Răspunsuri scurte la întrebări nesfârșite, Ed. Paideia, București, 2023, 224 p.
diferența dintre critică și calomnie, p. 92; „Invidia și ura sunt monstruoase și total distrugătoare”, p. 92; autorul consideră că invidia e o forță care trebuie recanalizată, p. 92-93, când ea trebuie vindecată; „adevărata prețuire e iubirea”, p. 94; „Ambiția ține mai mult de impostură decât de postură”, p. 96; nu pot considera Nunta o impostură, așa cum o socotește autorul, pentru că mirii nu joacă rolul de miri, p. 98, ci și-l trăiesc. După care spune: „Dar nu numai căsătoria sau nunta, ci toată viața omului de astăzi a ajuns făcătură și maimuțăreală. Omul nu mai e interesat ce și cine este, ci numai cum arată”, p. 98. Dar asta e o altă exagerare, pentru că nu suntem imagine în primul rând, ci vieți în derulare. Și dăm importanță imaginii, pentru că suntem nevoiți să o facem și nu pentru că ne face plăcere.
E revoltat de impostura postrevoluționară, p. 98, când impostura e o constantă. Impostorii comuniști sunt la fel de reali ca și cei democrați. Îl minimalizează pe Părintele Andrei Scrima, p. 100; distracția de sfârșit de săptămână, p. 105; eu consider, dimpotrivă, că mediatizarea nu te descalifică, p. 106-107, dar, dacă ea nu există, e un minus pentru opera ta. Căci oamenii nu te cunosc, nu știu cine ești și nu te pot citi.
„Toate regimurile totalitare sunt criminale și condamnabile. Totuși, cvasiunanimitatea cercetătorilor afirmă că, între toate, comunismul a fost sistemul cel mai criminal și mai anti-uman”, p. 110; sunt de acord că familia noastră e începutul educației pentru noi, dar nu este și sfârșitul educației, p. 113. Pentru că ne educăm continuu până la sfârșitul vieții noastre pământești; „reușita educației se poate obține numai prin responsabilizarea părinților”, p. 118; solidarizarea și înhăitarea, p. 123; da, autorul vorbește adesea sentențial, p. 129, dar pentru că dorește să fie prețios în modul în care se expune public. Dacă ar vorbi ca pentru sine în public, n-ar mai face paradă de citate și de formulări gata gândite, ci ar vorbi firesc, gândind pe loc lucrurile. Că nu le formulează atunci, pe loc, ci le are deja formulate. Dacă ar fi fost un gânditor al clipei, n-ar fi fost acuzat niciodată de sentențialitate. Dar autorul se autoplagiază în discuții, se citează la nesfârșit, și prin asta înțelegi că nu gândește pentru tine, în fața ta, pe loc, ci el are o placă pe care ți-o pune. O placă învățată pe de rost. Și asta mă enervează de fiecare dată, oricare ar fi interlocutorul meu!
Reafirmă „opoziția” dintre minte și inimă în alegerea prietenilor, p. 130; „Iubirea…[este] esențial-umană și lăudabilă[,] iar ura e inumană și condamnabilă”, p. 131; „autoritatea [paternală] nu exclude[,] ci include iubirea copilului”, p. 133; „Iisus Hristos e singurul Dumnezeu care nu vrea să fie admirat, ci să fie iubit”, p. 134; „dorul e un nesațiu”, p. 136; „bocetul este și dor, cântecul miresei e și bocet[,] iar doina e simultan cântec de dor, de jale și de bocet”, p. 137; „dorul a fost viața mea: m-am născut din dor, am trăit într-o lume plină de dor, am supraviețuit numai prin dor și mor cu fața spre Dor”, p. 137. Mă bucură mult această mărturisire a sa!
„Iisus Hristos este dorul lui Dumnezeu după om. Cine nu înțelege sau se face că nu înțelege acest adevăr nu e cercetător riguros și nici cinstit”, p. 142; „adorarea…[lui Dumnezeu de către Sfintele Puteri cerești] nu este decât exprimarea firească a iubirii de Dumnezeu și a fericirii lor”, p. 146. În ce sens întruparea Domnului a însemnat „un cutremur în Însuși Dumnezeu”, p. 148,? Neagă teologia animalelor a Sfântului Simeon Noul Teolog, p. 154; „A evita istoria înseamnă a disprețui darul lui Dumnezeu”, p. 162.