Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [186] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

2. O adevărată înțelegere a acestui episod este o mare încercare. Este greu a-l înțelege, mai mult decât tot ceea ce am discutat mai înainte. Și aceasta nu numai pentru noi sau pentru cei din vremea noastră, ci a fost astfel și pentru cei care, de la bun început, au fost insuflați de Dumnezeu și erau pricepuți în astfel de lucruri, precum chiar Adamantios, scriitorul de cărți pentru Hristos, a zis.

Este greu a înțelege aceste lucruri, după asemănarea lor cu alte episoade. De vreme ce este așa, să ne rugăm acelui deget care a atins ochii orbului din naștere[1]. Adam era cu prisosință unul ca acesta. De la început a fost fără vedere, căci s-a ascuns de lumina lui Dumnezeu[2]. Fie ca Dumnezeu, atingându-Se de ochii sufletului nostru, să zică: „«Effata!» Care înseamnă: «Deschide-te!»”[3].

Ochii noștri sunt ținuți închiși astfel ca să nu înțelegem limpede[4] de ce Profetul Moisis – sau, mai degrabă, Îngerul care vorbea prin el[5] – în toată nefericirea neascultării, i-a așezat împreună pe cei doi oameni dintâi plăsmuiți și i-a făcut pe amândoi părtași la păcatul pomului și al mâncării sau întrucâtva a indicat că numai femeia este de vină. Ea s-a apropiat de șarpe. A vorbit cu el. A fost înșelată. A mâncat. I-a dat [rodul] bărbatului ei. A uneltit împotriva lui[6]. A devenit motivul păcatului, al goliciunii, al rușinii, al fricii, al cingătorilor, al fugii de Dumnezeu, al ascunderii, al pedepsei, al blestemului, al morții și al tuturor miriadelor de rele[7].

Și toate acestea fiind astfel, când Dumnezeu a venit, în seara aceea, ca să caute și să cerceteze pe cei care au păcătuit[8], de ce nu a întrebat-o pe femeie? Nu a certat-o tare pe ea. Nu a adăugat blestem spre mustrarea ei. Nu i-a dat ei pulbere spre mâncare, nici spini, nici ghimpi, nici iarbă spre a paște, nici sudoare pe fața ei, nici măcar moarte. Nu a alungat-o și nu a oprit-o de la Grădină. Nu i-a amintit de șarpe. Nu a făcut-o de rușine zicând: De ce l-ai învățat rău pe Adam?[9].

Ci arătând desăvârșită bunăvoință și bunătate femeii căzute, Dumnezeu S-a apropiat de bărbat și a zis: „«Adame, unde ești?». Și I-a zis Lui: „«Glasul Tău l-am auzit plimbându-se prin Paradis și am fost înfricoșat, că[ci] gol sunt»”[10]. Ascultă răspunsurile lui Adam, când îi răspunde lui Dumnezeu. El singur a fost chemat și întrebat și el singur răspunde. Nu o implică și pe femeie. Nu zice: Glasul Tău noi l-am auzit plimbându-se prin Paradis și am fost înfricoșați căci goi suntem. Acesta era adevărul lucrului. Dar Adam exclude faptul că propria sa coastă era de vină și se oferă pe sine în locul ei.

3. Când cercetam acestea, Pavlos, cetățeanul Paradisului, a venit iarăși și a zis: „Taina aceasta mare este!”[11]. Și, împreună cu el, „zic întru Hristos și întru Biserică”[12], pentru care Hristos S-a dat pe Sine morții. De aceea, când adevăratul Adam a fost chemat de Dumnezeu, care a zis „Adame, unde ești?”, Scriptura nu zice că El a ieșit sau că S-a apropiat de Dumnezeu. Cel în care nu există mutare, Fiul este întotdeauna cu Dumnezeu[13].

Am arătat mai înaintea aceasta, în mod drept, pentru a închide gura iudeilor, astfel ca ei, auzindu-ne pe noi comparând toate cele despre Adam cu Hristos, să nu creadă că Hristos ar fi săvârșit vreun păcat și ar fi căzut astfel sub osânda sau blestemul lui Dumnezeu[14]. Dovada acestor mărturii va fi de ajuns pentru a convinge chiar și pe cel mai împietrit necredincios. Oricât de mult a fost învinovățită femeia, a fost învinovățită pe bună dreptate. Dar multele imputări pe care Dumnezeu i le-a făcut lui Adam, acestea au fost zise lui Hristos[15], pentru pogorământul Său în favoarea Bisericii. El a luat păcatul ei și blestemul și moartea și le-a făcut ale Sale[16].

4. Dumnezeu le-a făcut pe cele ale lui Adam diferite și mai înalte decât pe cele ale femeii, astfel încât noi, învățați prin acestea, să cunoaștem că măreția de neasemănat a lui Hristos o depășește pe cea a Bisericii. Căci Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră”[17]. El nu a zis la fel despre femeie, atunci când a fost să o plăsmuiască din coasta lui Adam[18]. Și din nou Scriptura zice: „Și l-a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el”[19]. Nu zice despre ea: A făcut-o pe ea. Dar după aceasta s-a zis despre bărbat – că l-a făcut pe el –, adăugând: „[parte] bărbătească și [parte] femeiască i-a făcut pe ei”[20]. Asemenea, despre modelarea omului, zice: „Și l-a zidit Dumnezeu pe om din țărâna pământului și a suflat întru fața sa suflare de viață”[21]. Nu zice nimic despre femeie.

Biserica nu a avut, prin esență, nimic din esența dumnezeiască [Οὐ γὰρ εἶωχεν ἡ Έκκλησία κατ᾽ οὐσίαν τι ἐκ τῆς θείας οὐσίας]. Simbolul acesteia a fost suflarea, prevestind pogorârea lui Dumnezeu Cuvântul de la Tatăl întru lutul nostru și locuirea Lui [în trup] ca persoană[22]. De aceea, Dumnezeu nu a dat suflarea Sa ființială femeii. Femeia nu era alcătuită din dumnezeire și umanitate, așa cum a fost Hristos, Adam, ci dintr-o singură coastă trupească a omenității[23].

Și când a intrat Adam, fiind așezat în Grădină, nu zice că femeia a fost așezată împreună cu el ori că ea a lucrat împreună cu el la lucrul lui sau că ea era o împreună păzitoare în lucrarea lui de păzire [a Grădinii][24]. Ei nu i s-a poruncit să mănânce din niciun pom din Grădină – numai bărbatului[25]. Femeia nu a dat nume fiarelor și păsărilor. Dumnezeu le-a adus pe ele doar la Adam ca să vadă cum le va chema[26], ca împărat care avea să domnească peste ele.

Este cu putință a-L vedea pe adevăratul Bărbat, Împăratul și Stăpânul, Hristos, când El a numit-o pe femeie, Biserica, cu un nume nou. Schimbând numele pe care Dumnezeu i l-a dat ei, El i-a dat numele Viață[27]. Căci ea va da viață celor pe care i-a purtat în Botez[28].

Numai despre bărbat, Profetul i-a zis lui Dumnezeu: „Micșcoratu-l-ai pe el [cu] puțin anume față de Îngeri. [Cu] slavă și [cu] cinste l-ai încununat pe el.  Și l-ai pus pe el” – nu pe ei – „peste lucrurile mâinilor Tale. Pe toate le-ai supus sub picioarele lui”[29]. Numai ale lui: nu ale lor, nu ale celor doi, ci numai ale lui Adam, ca preînchipuire a lui Hristos[30].

---

[1] Cf. In. 9, 1-7.

[2] Cf. Fac. 3: 8, 10; I In. 1, 5.

[3] Mc. 7, 34.

[4] Cf. Lc. 24, 16.

[5] Cf. Fapt. Ap. 7: 38, 53; Gal. 3, 19; Evr. 2, 2.

[6] Cf. Fac. 3, 1-6.

[7] Cf. Fac. 3, 7-19.

[8] Cf. Fac. 3, 8-9.

[9] Cf. Fac. 3: 11-19, 23-24.

[10] Fac. 3, 9-10.

[11] Ef. 5, 32.

[12] Ibidem.

[13] Cf. In. 1, 1-2; I In. 1, 2.

[14] Cf. Rom. 8, 3; Evr. 9, 14; I Petr. 1, 19.

[15] Cf. Rom. 5, 14; I Cor. 15: 21-22, 45, 47.

[16] Cf. Is. 54, 12; Mc. 10, 45; In. 1, 29; Rom. 5, 18-19; I Cor. 15, 3; Evr. 9, 26-28; I In. 1, 7; 2, 1-2; Apoc. 6, 9.

[17] Fac. 1, 26.

[18] Fac. 2, 21-22.

[19] Fac. 1, 27.

[20] Ibidem.

[21] Fac. 2, 7.

[22] Cf. Fac. 2, 7.

[23] Cf. Fac. 2, 23.

[24] Cf. Fac. 2, 15.

[25] Cf. Fac. 2, 16.

[26] Cf. Fac. 2, 19.

[27] Cf. Fac. 3, 20.

[28] Cf. In. 1, 12; Gal. 3, 26-27; 4, 26.

[29] Ps. 8, 6-7.

[30] Cf. Rom. 5, 14; I Cor. 15: 21-22, 45, 47.