Adrian Păunescu: cronica poeziei unei lumi [11]
Și nu numai autenticul sentiment de dragoste îl găsim în acest volum, ci și căutarea îndurerată și înfrigurată a lui Dumnezeu (cu totul nepotrivită pentru un comunist, dar iar trebuie să remarc faptul că cenzura era destul de mioapă și cu greu străbătea prin perdeaua poeziei, nesesizând miezul sensibilității autorului), în genul lui Arghezi, în stilul căruia e concepută poezia Oile la lumină[1]:
Ca un plâns al tuturor ochilor albaștri
ziua aceasta în care-ți scriu,
Dumnezeul meu sfărâmicios peste armate
și peste internate de băieți,
Dumnezeul meu părtinitor,
Dumnezeul meu stacojiu,
ghem lățos de ștreanguri peste noi,
cei care ne uităm la spânzurătoare cu dispreț.
Iată, degetele nu-mi stau în mână,
degetele ca niște oameni beți se despreună
și îngenunche față de această literă păgână
aruncată spre tine, căzând într-o rână
și domesticită de lumina de lună.
Dumnezeul meu trist, povara mea secretă,
Piciorul tău pe capul meu apăsând
Ca pe-o pedală de bicicletă
Până la ochi și până la gând.
Dar miroase a ars hârtia de sub litere,
dar se-aude un băiat plecând la Dunăre cu vitele
prin fumul acesta ce-mi ia capul și mi-l amețește,
Dumnezeul meu vechi,
înghețata mea deznădeje.
Că eu numai pe tine te am, așa cum mă chinui
și mă zădărăști și mă treci prin apele reci,
că eu numai cu tine vorbesc când deschid gura,
că înnebunesc de câte ori cred că ai să pleci,
că ai să ne părăsești și, scârbit, ai să pleci.
Ai văzut tu, Dumnezeul meu, oile ieșind la lumină
cu blănile pline de scaieți?
Acum, când ești atât de departe de mine,
încât pot să mă uit în sus
cu privire deplină
mă simt un scaiete agățat
de șosetele tale groase de om bătrân
ce trebuie să se încalțe gros, ca dovadă
că pe capetele pe care calcă
e răcoare, e primejdie, e zăpadă.
Ca un plâns al ochilor noștri,
cei condamnați să creadă,
ziua aceasta în care mâna mea-ți scrie
cu degetele-ngenuncheate pe hârtie.
„Ca un plâns al ochilor noștri”: se referă doar la sine, folosește un plural auctorial, ca și Nichita Stănescu, câteodată. Ochii „cei condamnați să creadă” sunt ai lui, ai poetului, și este evident că nu îi poate condamna nimeni să creadă, mai ales în regimul ateu comunist, în afară de propria sa conștiință și de propria sa iubire pentru Dumnezeu. Poezia aceasta este prima confesiune religioasă a lui Păunescu, dincolo de orice dubiu, scrisă în tonul Psalmilor, dar și în stilul încâlcit al lui Arghezi, pentru a nu trezi suspiciuni cenzorilor severi sau criticii literare care se scălămbăie oricând e vorba de credința ortodoxă.
Aici folosește strategia lui Arghezi, de a părea ireverențios și „demitizant” când e cel mai credincios. „Dumnezeul sfărâmicios” este Cel ce Se împrăștie sau Se împărtășește, în sens de pedeapsă ori de revelație, „peste armate/ și peste internate de băieți”. Este „Dumnezeul meu părtinitor”, psalmic: „Dar Tu, Doamne, ajutorul meu ești, slava mea și înălțând capul meu” (Ps. 3, 4); „Drept [este] ajutorul meu de la Dumnezeu” (Ps. 7, 11); „Domnul [este] tăria mea și scăparea mea și izbăvitorul meu. Dumnezeul meu [este] ajutorul meu și voi nădăjdui în El. [El este] apărătorul meu și cornul mântuirii mele [și] sprijinitorul meu” (Ps. 17, 3); „Sfârșitu-s-a inima mea și trupul meu, Dumnezeul inimii mele și partea mea, Dumnezeu[le], întru veac (Ps. 72, 26); „Partea mea [ești], Doamne! Zis-am să păzesc legea Ta. Rugatu-m-am feței Tale cu toată inima mea” (Ps. 118, 57-58); „Strigat-am către Tine, Doamne! Zis-am: «Tu ești nădejdea mea, partea mea [ești] în pământul celor vii». Ia aminte la rugăciunea mea, că m-am smerit foarte!” (Ps. 141, 6-7)[2]. Etc.
Este „stacojiu” pentru că este Cel ce S-a îmbrăcat în mantie purpurie/ stacojie, cu care L-au îmbrăcat în mod mincinos soldații romani, în batjocură (cf. BYZ, Mt. 27, 28: χλαμύδα κοκκίνην; iar în VUL: „clamydem coccineam”). Este „ghem de ștreanguri” pentru că ne amenință cu osânda pentru păcatele noastre pe noi, „cei care ne uităm la spânzurători cu dispreț”, care ignorăm moartea și înfiorătoarele pedepse veșnice.
În mod smerit, poetul își numește poemul acesta „literă păgână/ aruncată spre tine, căzând într-o rână/ și domesticită de lumina de lună” – lumină care, la Eminescu, era echivalentă adesea cu harul lui Dumnezeu, așa cum am arătat în exegezele mele. Prin degetele care „îngenunche” se înțelege ființa lui, ale barbarului care se roagă recunoscându-și păgânătatea (în rugăciunile ortodoxe, ne rugăm adesea să ierte păgânătatea inimii noastre, a celor care păcătuim nu ca niște creștini, ci ca niște păgâni).
Dumnezeu e „trist” pentru că e întristat de noi, dar e și „povara mea secretă”, ceea ce reprezintă o mărturisire de credință (după Revoluția din 1989 poetul și-a manifestat credința mai des, inclusiv în versuri). Iar conștiința lui ortodoxă îl apasă „până la ochi și până la gând”, încât „miroase a ars hârtia de sub litere”.
Prin „Dumnezeul meu vechi” se poate înțelege atât „Cel vechi de zile” (Dan. 7, 9), cât și faptul că el, poetul, a crezut întotdeauna în Dumnezeu, chiar dacă s-a arătat uneori rebel. Este „înghețata mea deznădejde” pentru că El ne dăruie, paradoxal, deznădejdea cea bună, când propriile noastre fapte ne aduc la disperare, „și-această disperare e pentru mine bine” (Iarnă sau moarte)[3].
„Că eu numai pe tine te am”: iarăși se exprimă biblic: „Căci pe cine am eu în ceruri? Și odată ce sunt cu Tine, nu mai doresc nimic pe pământ” (Ps. 73, 25, Biblia ortodoxă 1939). Și la fel când zice: „mă zădărești și mă treci prin apele reci”: „Asupra mea s-a întărit mânia Ta și toate valurile Tale le-ai adus peste mine” (Ps. 87, 7, Biblia ortodoxă 1914).
E magnifică imaginea oilor pline de scaieți care ies la lumină, care reușesc să iasă din mărăcinii acestei lumi. Iar pe sine, poetul se vede „un scaiete agățat/ de șosetele” lui Dumnezeu. E o rugăciune tainică de a fi primit de El măcar în acest fel, ca un ciulin care I s-a agățat de șosete.
Însă, dincolo de imagini poetice încifrate, avem și magnifice versuri limpezi: „eu numai cu tine vorbesc când deschid gura,/ că înnebunesc de câte ori cred că ai să pleci,/ că ai să ne părăsești și, scârbit, ai să pleci /…/ ziua aceasta în care mâna mea-ți scrie/ cu degetele-ngenuncheate pe hârtie”.
Într-un alt poem: „Mă rog ca mirosul ninsorii/ Să fie mirosul femeii/ În celălalt veac,/ Și generațiile următoare/ Să miroasă a ninsoare vie,/ Mă rog să mirosiți a ninsoare,/ Copii ai zilei de mâine”… (Mă rog ca mirosul ninsorii)[4].
[1] Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, ed. cit., p. 141.
[2] A se vedea: Psalmii, traducere din LXX și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/04/psalmii-editia-lxx/.
[3] Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, ed. cit., p. 159.
[4] Idem, p. 140.