O lectură ideologică a realismului românesc [6]
Drd. Costel Rogozanu, O lectură ideologică a realismului românesc din secolul al XX-lea. Liviu Rebreanu, Marin Preda, Petru Dumitriu, Teza Doctorală, condusă de Prof. Univ. Dr. Habil. Andrei Terian-Dan, Sibiu, 2023, 391 p. în PDFul oficial.
Petru Dumitriu a plecat din România pe 2 februarie 1960, p. 309; și el a debutat literar în 1947, p. 310; romanul Incognito al lui Petru Dumitriu apare la Paris în 1962[1], p. 312; „masele ca producătoare de zgomot”, p. 312; „Dumitriu a ținut note de Jurnal încifrate”, p. 314; „Dumitriu nu e Soljenițîn, nu vine din Gulag să povestească ororile suferite de deținuți politici. Vine din vârful piramidei comuniste să povestească în Occident ce știe în calitate de element vital al acelui sistem”, p. 323; „Dumitriu pleca la 36 de ani, împreună cu soția, în ianuarie 1960 cu o mașină în care luase manuscrise ale cărților sale și o pungă de aur (regimul l-a acuzat că a luat în avans bani, după ce deja încasase drepturi de autor în mod fraudulos; autorul nu ne spune, în confesiunile de după 90 decât că a trecut cu foarte mult aur în spre vest, nu știm sursa banilor). Trece în Berlinul de Vest și nu se mai întoarce. În primii ani publică un pamflet împotriva nomenclaturii, Întâlnire la Judecata de Apoi și Incognito (Seuil, 1962), un roman care se dorea marele denunț estic al aparatului coercitiv din România comunistă. Dumitriu nu a primit niciodată statutul de «dizident» în înțelesul deplin al cuvântului”, p. 323.
„Gulagul își aștepta expresia artistică, iar Soljenițîn a extrapolat cu succes o zi oarecare, gri și plină de nevoi în lagărul de muncă, la viața cotidiană în general în URSS-ul sub Stalin”, p. 335; „După alungarea din Rusia, după ce ia premiul Nobel, Soljenițîn intră în etapa critică față de cultura vestică. Spre deosebire de un Milosz care explica flatant fiecare cucerire a capitalismului în opoziției cu fiecare eșec al comunismului, Soljenițîn e stresat de statutul de vedetă, se ceartă constant cu presa care îl urmărește peste tot. Vrea să se refugieze în Norvegia, dar renunță pentru că are o revelație, că submarinele rusești pot ajunge foarte ușor pe țărmul norvegian. Începe să-și construiască o casă în Vermont, unde dă de alte probleme: prețurile muncitorilor americani care încasau într-o oră cât un muncitor rus pe lună. Astfel de detalii sunt importante, alături de momente cheie precum conferințele de la Harvard și alte intervenții publice care încet-încet jenează apărătorii vestici ai democrației care observau la Soljenițîn doar un pattern ultra- conservator, nici măcar bine camuflat”, p. 336.
Concluziile Tezei sunt la p. 340-347; urmează anexele de la p. 348; „Groapa lui Eugen Barbu este considerat un al treilea eveniment cu totul aparte, scrisă în perioada cea mai dur controlată de autoritățile critic-politice, publicată în ‘56, după moartea lui Stalin (mai multe capitole în Viața Românească), iar apoi în volum în 57 și întâmpinată cu oarecare reticență de criticii oficiali”, p. 360; „Ce a făcut Sadoveanu din rural, trans- ferat dinspre social înspre mitic, Eugen Barbu a încercat cu transferul mahalalei într-o mitologie mai întâi interbelică, apoi în nesfârșite povești fanariote (Principele, Săptămâna nebunilor)”, p. 368.
Mi-a plăcut că autorul și-a folosit propria voce în cercetarea sa doctorală. Că nu a imitat o voce fără personalitate. Asta m-a făcut să citesc cu interes viu lucrarea sa.
„Prin judecată pur estetică recuperăm scriitori mânjiți de fascism, prin judecată pur etică radem scriitori în comunism”, p. 369; „În spatele puterii stă inevitabil un mare film porno, cam acesta e algoritmul popular de critică a autorității”, p. 369; Romanul Ianus e ultimul roman al lui Eugen Barbu, p. 370. A apărut în 1993[2]. „Naratorul e un emițător de bancuri cu demnitari comuniști, demnitar de mijloc în aparat, Barbu îl înfățișează ca pe un rezistent prin cinism (nu prin cultură) la un regim insuportabil de fals, bazat pe dregătorii și jocuri de ascensiune nesfârșite, cu denunțuri și avansări neașteptate”, p. 370.
Eugen „Barbu e prețios pentru emfaza cinică în descrierea lumii”, p. 373; „violența sexistă e transistorică”, p. 373; Eugen „Barbu construiește într-un ritm sacadat, se știe mult mai ales despre laboratorul romanului Groapa, rescris de nenumărate ori, însă în Ianus se vede cel mai bine ce înseamnă «stil» la acest scriitor. Încercarea de a rezuma într-o frază starea personajului principal. Îi repetă fără încetare biografia, în orice situație. Apoi, pentru el literatura e o formulă incantatorie care leagă citate, e un colaj, de aici și scandalul cu plagiatul în ce privește Incognito, un scandal care nu merită atenție, dacă mă întrebați, simple lupte intestine într-o lume scriitoricească infantilizată și disperată după atenția puterii sau după autonomie, sau după amândouă. Autorul gândește în formule poetice, sau pur și simplu gândește în formule dure”, p. 374.
„consumismul fără avere”, p. 375; Eugen Barbu și-a publicat primul Jurnal în 1966, p. 377; bibliografia cărții începe în p. 379; Marin Preda, Jurnal intim. Carnete de atelier, Ed. Jurnalul Național, București, 2014; Marin Preda, Jurnal, Ed. Jurnalul Național, București, 2014, p. 387.
[1] În traducere românească: https://archive.org/details/dumitriu-petru-incognito-ctrl/Dumitriu%2C%20Petru%20-%20Incognito%20-%20ctrl/.