Adrian Păunescu: cronica poeziei unei lumi [12]
Ninsoarea iertării, a iertării păcatelor, curățește lumea:
Ce scund e pământul fără ninsoare,
fără lumină, fără păcat,
fără iertare, fără ninsoare,
fără lumină, fără păcat,
fără lumină, fără iertare,
fără ninsoare, fără păcat,
ce scund e pământul fără ninsoare.
Ce scundă-i biserica fără ninsoare,
cu aripi grele, cu aripi ude,
ceva pe turle trist se aude,
căzând în lumea fără ninsoare,
căzând pe turle, mort, se aude,
ce scundă-i biserica fără ninsoare.
Liniștea crește, fără scăpare,
pe-un întuneric, fără păcat,
atât de scundă e fără ninsoare
lumea în care ne-am scufundat,
ce pe sub turlele scunde, ne pare
că din morminte clopote bat.
(Pământul scund)[1]
E un efect psihologic: ninsoarea face Biserica să pară mai înaltă, fie din cauza zăpezii care se strânge pe acoperiș, fie datorită fenomenului însuși al ninsorii, care cade din cer și o înalță, într-o perspectivă vizual-psihologică aparte, spre cer. Dincolo însă de ceea ce ochiul vede este ceea ce simte sau vrea sufletul: ninsoarea iertării lui Dumnezeu, ninsoarea iertării păcatelor. Altfel, lumea se scufundă, încât clopotele par că bat nu din turle, ci din morminte. Sau poetul aude bătând clopote din morminte, pentru că morții ne cer rugăciunile.
Ploaia e tristă, ninsoarea înalță (ploaia îi provoacă sentimente de tristețe adâncă, ninsoarea o stare de elevație, de rarefiată speranță). Ploaia lacrimilor noastre înalță aripi grele și ude și e tristă fără ninsoarea iertării lui Dumnezeu.
Jalea metafizică a lui Păunescu (a celui pentru care „singurătatea” e „cenușă de psalmi” (Gâtul)[2]) e înrudită cu a lui Bacovia, oricât ar părea de neverosimil. Versurile lui Păunescu vorbesc adesea despre tristețe, moarte, disperare, depresie (contrar dogmelor literare comuniste, care pretindeau de la autorii epocii exprimarea unor sentimente de fericire și exaltare a omului nou și a noii lumi socialiste).
Spre deosebire de Bacovia, care se exprima adesea eliptic (ceea ce dă unora, astăzi, posibilitatea să-l interpreteze împotriva lui însuși), Păunescu e volubil, și de aceea apropierea este paradoxală. Dar aceleași lacrimi plâng, în poeziile lor, din materia lumii.
Sentimentul lui Păunescu, acela că trăiește într-o lume viciată de microbii răutății (ca și Bacovia), este exprimat obsesiv, în multe feluri. Spre exemplu: „Lumea este bolnavă, boală grea /…/ Pe lume cad boli neștiute, deci,/ și nici n-ar fi putut altfel să fie/ în secolul de viață și moarte douăzeci/ salvat numai de psihoterapie” (Lumea este bolnavă)[3] etc. Secol al nebuniei. Salvat de psihoterapie, vorba vine. La Bacovia, soluția era potopul, apocalipsa. Și mi-e temă că și „psihoterapia” lui Păunescu e o metaforă, neputând vindeca „boala ce-a cuprins ca un prăpăd/ ficatul cerului, plămânul lumii”[4]. Adică universul întreg, până în rărunchi…
Chiar dacă pleacă de la situații concrete, revolta socială sau caracterul revoluționar al poemelor lui Păunescu sunt subminate permanent de sentimentul metafizic. Iar moartea mamei îl face și mai sensibil duhovnicește: „Mi-e dor acum de cei ce mor,/ De cei ce ne-au crescut și astăzi mor,/ Mi-e dor de toată disperarea lor,/ Mi-e dor de tot ce știu și nu mai vor/ Și nu mai pot să spună și mi-e dor/ De cei care închid, pleacă și mor. /…/ Voi, veselilor, voi tomnatec mir/ De când nu v-ați mai dus în cimitir? [voi, care vă credeți miresme ale toamnei, adică nemuritori, și nu vedeți că vă întomnați, că vă pândește moartea] /…/ Noi, neamuri peste care moartea geme,/ Parcă mi-e temă să vorbesc concret,/ Deși eu despre cineva anume/ Vorbesc atuncea când vorbesc încet. // O, despre cea mai bună dintre mume/ Și iarăși tac și nu mai pot să spun/ Decât că e îngrozitor,/ Că ritmul lumii noastre e nebun/ Și că mi-e dor de-aceia care mor,/ De toată neputința vieții lor /…/ Că eu, cu tot acest suflet al meu,/ Eu care-aud întreg vacarmul lumii,/ Dintr-un decembrie-al lui Dumnezeu,/ (Numai al Lui și nicidecum al meu),/ Calc în picioare chipul mort al mumii” (Dor)[5].
Acest volum conține celebrul poem al lui Păunescu, Repetabila povară, care a dat și titlul volumului și care a fost amplu mediatizat: „Cine are părinți, pe pământ nu în gând,/ Mai aude și-n somn ochii lumii plângând. /…/ Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns,/ Însă, pentru potop, încă nu-i de ajuns. // Mai avem noi părinți? Mai au dânșii copii?/ Pe pământul de cruci, numai om să nu fii. // Umiliți de nevoi și cu capul plecat,/ Într-un biet orășel, într-o zare de sat // Mai așteaptă și-acum semne de la strămoși/ Sau scrisori de la fii, cum c-ar fi norocoși. /…/ Iar cândva vom începe și noi a simți/ Că povară suntem, pentru-ai noștri copii. // Și abia într-un trist și departe târziu,/ Când vom ști disperați vești ce azi nu se știu, // Vom pricepe de ce fiii uită curând/ Și nu văd niciun ochi de pe lume plângând. // Și de ce încă nu e potop de cuprins,/ Deși plouă mereu, deși pururi a nins, // Deși lumea în care părinți am ajuns/ De-o vecie-i mereu zguduită de plâns”[6].
Fiii care își uită repede și părinții și care nu au timp să vadă tristețea nimănui sunt fiii egoismului crunt, ai egolatriei nebune, bolnave, care naște plânsul planetei și pe care nu o poate salva nici psihoterapia. Păunescu nu e comunist când vede o planetă bolnavă de tuberculoza răutății și de cancerul iubirii de sine, și zguduită de plâns „de-o vecie” (adică de la începuturile ei, de când omul a căzut în păcat), pentru că privește tot mai adânc spre rădăcinile răului.
Dacă „tomnatec mir”, din poemul anterior citat, e o imagine poetică pillatiană, „zare de sat” e blagiană (ambele stilizând metafore și imagini esențiale pe care Ion Pillat și Lucian Blaga le-au înscris ca pe o pecete în lirica lor). Iar autorul dovedește că a înregistrat lăuntric sensibilitatea înaintașilor lirici.
[1] Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, ed. cit., p. 171-172.
[2] Idem, p. 143.
[3] Idem, p. 144.
[4] Ibidem.
[5] Idem, p. 142-143.
[6] Idem, p. 176.