Sermon at the beginning of the churchly year [September 1, 2026]

My beloveds[1],

 

the beginning of the churchly year is always a living hope, because we know that God gave us this life so that we can serve Him every day. And that is why, when the churchly year begins on september 1, we know that all the liturgical days, all the feasts, all the fasts, all our ecclesial joys begin again. Because we live in the rhythm of the Church of God, in the mysterious rhythm of life with God, purifying ourselves, enlightening ourselves and sanctifying ourselves ceaselessly in our relationship with Him. And if others do not see how the days pass, where they pass, our days pass through us, because every day we change ghostually, we rejuvenate ghostually, because God is the One who rejuvenates us through His eternal glory. And, although we grow old every day, we also rejuvenate every day. Because our soul is the one that changes ceaselessly in its mysterious relationship with God[2].

For 30 years we have had Bishopric in Alexandria, because we have Father Bishop Galaction Stângă, since september 1, 1996[3], as our Father, of all. And the grace of God has worked through his person abundantly, because he has filled us all with the blessings of God in our life. Therefore, this beginning of the year is a fulfilling one, it is one full of gratitude, because we thank God for all the fulfillment of the 30 years of Episcopate in our midst. And, at the same time, we worship the right hand of Saint Vasilios the Great, our Father, brought to Alexandria from Athens[4], so that we may be filled with the blessing and prayers of Saint Vasilios for us. For when we kiss the Holy Relics, we are filled with the glory of God from His Saints, those who pray unceasingly for our salvation, for all of us[5].

Father Bishop Galaction is the renewer of Monachism in Teleorman and the dynamizer par excellence of liturgical and ghostual life in our region. Through the Monasteries, Churches, published books, through the multitude of cheirotoned persons, through the pilgrimages and conferences initiated here, our Bishop has highlighted the living, liturgical and ascetic Church in Teleorman, which loves beauty, loves moderation, loves balance in everything it does, with all the financial hardships it experiences. Because the life with God is the one that does not exclude hardships and troubles, but which is fulfilled precisely in spite of them. And we serve God and live with Him, because His life fulfills us first and foremost and not material benefits of all kinds[6].

Although he is 73 years old, having been born on may 17, 1953[7], our Galaction, our Father, the one who always takes care of us all, is always on the move, serving in various Churches, always present in our midst. And, as a Priest, you feel a great strengthening in your service when you see that your Bishop serves unceasingly, because you feel like doing the same. You feel like following his good example of dedication. For each Service is a dedication of ours to God and to our confreres. You serve for all in order to serve for yourself, for your salvation. And to serve means to rejoice with all, to be fulfilled in communion, in communion with God and with all the members of the Church[8].

What does it mean to start something? It means to believe in the present and in your future. You start writing a book because you know you can write it, but you need God’s time, His gift of time to write it, and His strengthening. When you start something, you have a deep sentiment that that thing is fulfilling for you. And if you complete it and it is a good thing, willed by God, that thing is just that: fulfilling. You want to study and the study fulfills you. You work and your work bears fruits. But to bear fruits, you have to work conscientiously, you have to work enlightened by God, in order to truly fulfill yourself. Because everything we do with God is truly fulfilling[9].

Today, at the Divine Liturgy, his synodal friends came, but also us, his Priests and Deacons friends. So that we can enjoy 30 years of Episcopate in Alexandria. It is a day of tuesday, it is a day of the beginning of the year, it is a fulfilling day. Because the Church is together and serves together every day. And that is why, when our sins make us fall from the communion of the Church, our forgiveness of sins also means a re-entry into the communion of the Church. An inner re-entry into the communion of the Church. Because you must feel within yourself the grace of God, His forgiveness, the love for God and for all people[10].

But the beginning is also a look back, not just forward. Because you look at what you have done, but also at the projects in progress. I have books written and published, but also books in the works. I have to finish the ones I started some time ago. And in order to finish them, to see them published, I have to make time to write, to read, to correct, to publish. Because a book started in the past is fulfilled in its time, at the time of its publication. It is like a tree that you wait for, whose fruits you wait for until they ripen. You cannot force the book, just as you cannot force the fig tree to give us good figs. You have to wait. To wait with God, with great patience, working conscientiously on the book. Because it will be written, it will end and many will enjoy it[11].

Our Bishop grew old with us, expecting us to be more and more responsible in our life and in our ministry. He was gentle and kind to us, he helped us, he strengthened us in everything, because he believed in us. But, at the same time, we ourselves must believe in our vocation and live our churchly ministry with a holy conscience. Because we are not storekeepers or policemen of people, but their ghostual Fathers, those who teach them to be saved. And for this we always need the enlightenment of God, so that we know what to say to the people of God. For He is our enlightenment and peace, He is our strengthening, and from our God we expect all good and all our guidance in the life with Him[12].

God has placed the weathers [καιροὺς] and the times [χρόνους] into His power[13], because He knows all of our life. And that is why He blesses the crown of the year [τὸν στέφανον τοῦ ἐνιαυτοῦ] with His goodness[14]. He blesses each of our days, but also the entire year of our life, filling us with His goodness. For His goodness fills us with life and joy. Through His goodness we feel His care for us, His living desire to save us, to live eternally with Him. For why would God bless us now, if He did not want to bless us eternally? But, precisely because He fills us now with His glory, He teaches us that He eternally wants to fill us with His life, because He wants us to be eternally with Him[15].

In the kontakion of the day we are told that God blesses the detour of the year [τὴν ἐνιαύσιον περίοδον], the entire period of the year[16]. Because all days must be blessed with His mercy towards us. Because He saves us through His mercy, through His boundless mercifulness, all those who honor Him[17]. And that’s why, it’s one thing to feel His mercy with you all the time and another to be indifferent to any day, any holiday, any commandment of God. With God we experience everything, being filled with His glory, while without Him we have only pain and sadness. And that is why we do not want to leave the life with Him for the endless sadness, because the life with Him is our joy and fulfillment[18].

At many years, my beloveds, and much increase in everything you do! May God make you happy and strengthen you in everything! Amin[19]!


[1] Started at 8.31, in day of wednesday, on 26 august 2026. Cloudy sky, after the rain, the sun starts to come out from the clouds, 20 degrees, wind of 8 km/h.

[2] Iubiții mei, începutul anului bisericesc e întotdeauna o nădejde vie, pentru că știm că Dumnezeu ne-a dat viața aceasta pentru ca să Îi slujim Lui în fiecare zi. Și de aceea, când începe anul bisericesc la 1 septembrie, noi știm că încep din nou toate zilele liturgice, toate praznicele, toate posturile, toate bucuriile noastre eclesiale. Pentru că noi trăim în ritmul Bisericii lui Dumnezeu, în ritmul tainic al vieții cu Dumnezeu, curățindu-ne, luminându-ne și sfințindu-ne neîncetat în relația cu El. Și dacă alții nu văd cum trec zilele, pe unde trec, zilele noastre trec prin noi, pentru că în fiecare zi ne schimbăm duhovnicește, întinerim duhovnicește, pentru că Dumnezeu e Cel care ne întinerește prin slava Lui cea veșnică. Și, deși îmbătrânim pe fiecare zi, tot pe fiecare zi și întinerim. Pentru că sufletul nostru e cel care se schimbă neîncetat în relația sa tainică cu Dumnezeu.

[3] Cf. https://episcopiaalexandriei.ro/despre-noi/.

[4] Cf. https://basilica.ro/mana-dreapta-sf-vasile-cel-mare-adusa-pentru-prima-data-romania/.

[5] De 30 de ani de zile avem Episcopie la Alexandria, pentru că îl avem pe Părintele Episcop Galaction Stângă, din 1 septembrie 1996, ca Părinte al nostru, al tuturor. Și harul lui Dumnezeu a lucrat prin persoana sa din destul, pentru că ne-a umplut pe toți de binefacerile lui Dumnezeu în viața noastră. De aceea, acest început de an este unul împlinitor, este unul plin de recunoștință, pentru că Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toată împlinirea celor 30 de ani de Episcopat în mijlocul nostru. Și, în același timp, ne închinăm mâinii drepte a Sfântului Vasilios cel Mare, Părintele nostru, adusă la Alexandria din Atena, pentru ca să ne umplem de binecuvântarea și de rugăciunile Sfântului Vasilios cele pentru noi. Căci atunci când sărutăm Sfintele Moaște, noi ne umplem de slava lui Dumnezeu din Sfinții Lui, cei care se roagă neîncetat pentru mântuirea noastră, a tuturor.

[6] Părintele Episcop Galaction este înnoitorul Monahismului în Teleorman și dinamizatorul prin excelență al vieții liturgice și duhovnicești în ținutul nostru. Prin Mănăstirile, Bisericile, cărțile publicate, prin mulțimea de persoane hirotonite, prin pelerinajele și conferințele inițiate aici, Episcopul nostru a pus în evidență Biserica vie, liturgică și ascetică din Teleorman, care iubește frumosul, iubește cumpătarea, iubește echilibrul în tot ceea ce face, cu toate neajunsurile financiare pe care le trăiește. Pentru că viața cu Dumnezeu e cea care nu exclude greutățile și necazurile, ci care se împlinește tocmai în ciuda lor. Și noi Îi slujim lui Dumnezeu și trăim cu El, pentru că viața Lui ne împlinește în primul rând și nu beneficiile materiale de tot felul.

[7] Cf. https://episcopiaalexandriei.ro/ierarh/.

[8] Deși are 73 de ani, fiind născut pe 17 mai 1953, Galaction al nostru, Părintele nostru, cel care are mereu grijă de noi toți, e mereu în mișcare, slujind în diverse Biserici, fiind prezent mereu în mijlocul nostru. Și, ca Preot, simți o mare întărire în slujire când vezi că Episcopul tău slujește neîncetat, pentru că simți să faci și tu la fel. Simți să îi urmezi exemplul bun de dăruire. Căci fiecare Slujbă e o dăruire a noastră lui Dumnezeu și confraților noștri. Slujești pentru toți ca să slujești și pentru tine, pentru mântuirea ta. Și a sluji înseamnă a te bucura împreună cu toți, a te împlini în comuniune, în comuniunea cu Dumnezeu și cu toți membrii Bisericii.

[9] Ce înseamnă să începi ceva anume? Înseamnă să crezi în prezentul și în viitorul tău. Începi să scrii o carte pentru că știi că poți să o scrii, dar ai nevoie de timpul lui Dumnezeu, de darul Său de timp pentru ca să o scrii, și de întărirea Lui. Când începi ceva ai sentimentul profund că acel lucru e împlinitor pentru tine. Și dacă îl duci la bun sfârșit și e un lucru bun, voit de Dumnezeu, acel lucru chiar așa este: unul împlinitor. Vrei să studiezi și studiul te împlinește. Muncești și munca ta produce roade. Dar ca să produci roade, trebuie să muncești conștiincios, trebuie să muncești luminat de Dumnezeu, pentru ca să te împlinești cu adevărat. Pentru că tot ceea ce facem cu Dumnezeu e cu adevărat împlinitor.

[10] Astăzi, la Dumnezeiasca Liturghie, au venit prietenii săi sinodali, dar și noi, prietenii săi Preoți și Diaconi. Pentru ca să ne bucurăm la 30 de ani de Episcopat la Alexandria. E o zi de marți, e o zi de început de an, e o zi împlinitoare. Pentru că Biserica e împreună și slujește împreună în fiecare zi. Și de aceea, când păcatele noastre ne fac să cădem din comuniunea Bisericii, iertarea noastră de păcate înseamnă totodată și o reintrare în comuniunea Bisericii. O reintrare interioară în comuniunea Bisericii. Pentru că trebuie să simți în tine harul lui Dumnezeu, iertarea Lui, iubirea pentru Dumnezeu și pentru toți oamenii.

[11] Însă începutul e și o privire înapoi, nu doar înainte. Pentru că privești la ce ai făcut, dar și la proiectele aflate în derulare. Am cărți scrise și publicate, dar și cărți în lucru. Pe cele începute cândva trebuie să le duc la bun sfârșit. Și ca să le duc la final, să le văd publicate, trebuie să îmi fac timp pentru a scrie, pentru a citi, pentru a corecta, pentru a publica. Pentru că o carte începută în trecut se împlinește la vremea ei, la vremea publicării ei. Ea e ca un pom pe care îl aștepți, căruia îi aștepți roadele până la coacerea lor. Nu poți forța cartea, cum nu poți forța smochinul să ne dea smochine bune. Trebuie să aștepți. Să aștepți cu Dumnezeu, cu multă răbdare, muncind conștiincios la carte. Pentru că ea se va scrie, ea se va sfârși și se vor bucura mulți de ea.

[12] Episcopul nostru a îmbătrânit împreună cu noi, așteptând ca noi să fim tot mai responsabili în viața și în slujirea noastră. A fost blând și cu bun cu noi, ne-a ajutat, ne-a întărit în toate, pentru că a crezut în noi. Dar, în același timp, noi înșine trebuie să credem în vocația noastră și să ne trăim slujirea bisericească cu conștiință sfântă. Pentru că noi nu suntem magazioneri și nici polițiști ai oamenilor, ci Părinții lor duhovnicești, cei care îi învățăm să se mântuie. Și pentru aceasta avem nevoie mereu de luminarea lui Dumnezeu, pentru ca să știm ce să spunem poporului lui Dumnezeu. Căci El e luminarea și pacea noastră, El e întărirea noastră și de la Dumnezeul nostru așteptăm tot binele și toată călăuzirea noastră în viața cu El.

[13] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/510/sxsaintinfo.aspx.

[14] Ibidem.

[15] Dumnezeu a pus vremurile [καιροὺς] și timpurile [χρόνους] întru puterea Sa, pentru că El le cunoaște pe toate ale vieții noastre. Și de aceea El binecuvântă cununa anului [τὸν στέφανον τοῦ ἐνιαυτοῦ] cu bunătatea Sa. El binecuvântă fiecare zi a noastră, dar și tot anul vieții noastre, umplându-ne de bunătatea Sa. Căci bunătatea Sa ne umple de viață și de bucurie. Prin bunătatea Sa simțim grija Lui față de noi, dorința Lui vie de a ne mântui, de a trăi veșnic cu El. Căci de ce ne-ar binecuvânta Dumnezeu acum, dacă nu ar dori să ne binecuvânte veșnic? Însă, tocmai pentru că El ne umple acum de slava Lui, El ne învață că voiește veșnic să ne umple de viața Sa, pentru că voiește să fim veșnic cu El.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] În condacul zilei ni se spune că Dumnezeu binecuvântă ocolul anului [τὴν ἐνιαύσιον περίοδον], perioada întregului an. Pentru că toate zilele trebuie binecuvântate cu mila Lui față de noi. Pentru că El ne mântuie prin mila Lui, prin îndurarea Sa cea nemărginită, pe toți cei care Îl cinstesc pe El. Și de aceea, una e să simți mila Lui cu tine tot timpul și alta e să fii indiferent față de orice zi, față de orice sărbătoare, față de orice poruncă a lui Dumnezeu. Cu Dumnezeu le trăim pe toate plini fiind de slava Lui, pe când, fără El, avem numai durere și tristețe. Și de aceea nu dorim să lăsăm viața cu El pentru tristețea nesfârșită, pentru că viața cu El e bucuria și împlinirea noastră.

[19] La mulți ani, iubiții mei, și mult spor în tot ceea ce faceți! Dumnezeu să vă bucure și să vă întărească în toate! Amin!

Unde m-aș întoarce oricând, dar nu aș dori să locuiesc

M-aș întoarce pentru Sfintele Moaște, pentru Bisericile deschise la tot pasul, pline de istoria lor vie, pentru cărți și pentru Muzee, pentru măslinii întâlniți pe stradă, pentru briza mării, dar nu pentru căldură. Căldura m-a obosit, m-a copleșit în ultimele două zile, compătimindu-i din toată inima pe cei care locuiesc acolo. Deși, oficial, am fi trăit la vreo 30 și ceva de grade, am trăit la 40-50 de grade. Pentru că 30-ul de acasă nu m-a obosit niciodată ca „30-ul” de aici, care era sfâșietor pentru inima mea. Iar pe stradă am văzut Preoți și Monahi îmbrăcați eclesial, chiar cu culion pe cap într-o arșiță sufocantă, pe când mirenii erau dezgoliți, erau detașați de viața religioasă, indiferenți față de ea, încât îmbrăcămintea slujitorilor părea un anacronism à la Cervantes. Pentru cine ținem noi reverenda vie, pe stradă, când ea e o vetustă apariție care e compătimită de către toți? Am coborât din autocar, am ieșit la stradă pentru autobuz, pentru autobuzul cu 120 de euro amendă, dacă nu îți cumperi bilet online, și primul lucru pe care l-am văzut au fost lacrimile mele. Pentru că mașinile și motocicletele au ridicat imediat praful în ochii mei sensibili și minute în șir mi-au lăcrimat ochii. Mi-au trecut lacrimile doar atunci când am urcat în autobuz, unul neîngrijit, din care n-am putut lua bilet cu cardul. Primul dus, de vreo 3 stații, a fost fără. Mai apoi am găsit aplicația OSETH, tot cumpărând câte două bilete de 70 de minute, pentru zona urbană, cu 1, 2 euro, corelativul a 6, 31 de lei.

Hotelul a fost strategic, pentru că l-am ales aproape de Autogară, unde e și Gara, cu trenuri pline de graffiti ca și la noi. Mic, curat, primind o cameră în care realmente m-am putut odihni, lucru de care aveam neapărată nevoie. Asta după 12 ore de călătorit cu autocarul. Deși pare incredibil, în 5 zile de stat în Θεσσαλονίκη, n-am mâncat pe nicăieri pește, deși în Αγορά Καπάνι era o diversitate de pește de îți lăsa gura apă. Mi-ar fi trebuit conceptul de masă la cererea clientului, unde eu să vin cu peștele din Piață, iar Restaurantul să mi-l facă după cum îmi doresc, contra cost. Dar unde să găsești atâta ospitalitate, atâta deschidere la minte, pentru ceva atât de firesc?! Marți, joi și sâmbătă am mâncat de toate, iar două zile am postit. Într-o țară ortodoxă, chelnerii nu înțelegeau noțiunea de „post”. Doar unul dintre ei, auzind ce dorim, a devenit serios, știind că postul e un lucru de profunzime personală. Fapt pentru care, de post am cumpărat din Piață, lipiile pe vatră, rahatul și halvaua de la musulmani, iar strugurii, smochinele și piersicile de la greci.

N-am mâncat pește, niciun fel de pește, dar am mâncat fructe de mare. Micii turcești, de vită și oaie, erau dulci și nu sărați, mâncându-i fără plăcere. În afară de lucrurile fripte sau de cele făcute imediat, n-am mâncat ceva elaborat. Însă am băut vreo 4 feluri de apă și două de bere, și mi-au plăcut toate. Hugo din Grecia a fost ca cel din România, algele marine ieșiseră pe trotuar, pentru că nu era niciun baraj între apa mării și cheiul pietonal, iar puținele bănci de la buza mării erau ocupate de pescari. Se făceau fotografii în asfințitul serii, înghețata cu tiramisu a fost bună și am cumpărat doar 4 cărți din multele pe care mi le-aș fi dorit, plus două cadouri de suflet pentru Doamna Preoteasă. La Sfântul Dimitrios cel Mare am sărutat doar racla, la fel și la Sfânta Cuvioasă Mucenică Anisia, dar atunci când ne-am miruit, cu mirul cumpărat de la pangar, am simțit imediat cum harul revărsat din Sfântul Dimitrios intră cu totul în sufletul și în trupul meu. Rodiile erau spre coacere, la fel și măslinele, luând câteva măsline, din două locuri, ca să le punem în pământ ca binecuvântare.

Am tot cumpărat bilete, dar n-a venit niciodată controlul. Am ajuns în vechiul oraș, pentru impozanta Biserică a Sfântului Pavlos Apostolul, dar am găsit-o închisă. Am intrat la Rotonda[1], în Basilica Sfântului Gheorghios desacralizată de musulmani, și i-am găsit pe demonii desfrânării, ai hulei, ai necredinței tot acolo, deși nu mai e moschee din 1912 și a fost resfințită, iar acum e muzeificată UNESCO.  Dar, în același timp, am găsit pictură bisericească veche, autentică, în înălțimile ei și spațialitatea cuprinzătoare a Bisericilor vechi. Pentru că noi, azi, ne gândim ca Bisericile să fie înalte, să fie pentru pictură, dar nu sunt și late, nu sunt cuprinzătoare. Facem Biserici pentru pictură, dar nu și pentru credincioși. Pe când, în vechime, se făceau Bisericile pentru credincioși, pentru cât mai mulți credincioși, ca ei să se roage împreună lui Dumnezeu.

La Muzeul Atatürk[2] am intrat gratuit, dar prin zonă de securitate maximă. Pe Arcul lui Galerius[3] se văd până azi și dacii noștri. La Muzeul de Artă Contemporană[4] am găsit kitschuri postmoderne, dar și lucruri de valoare, însă marea mea mângâiere a fost Muzeul Culturii Bizantine[5]. Pentru că aici am găsit Sfinte Icoane vechi și multe obiecte religioase, care m-au făcut contemporan cu trecutul Bisericii. Supermarketurile sunt la periferie și de aceea trebuie să iei corelativele lui 100 al nostru ca să ajungi la ele. Grecii încurajează micile afaceri, păstrându-le în oraș, în centrul orașului, în comparație cu Bucureștiul nostru, care le sufocă metodic. Mult praf, multă transpirație, am luat în cele din urmă ulei și măsline pentru acasă, multe clădiri dărăpănate alături de cele noi, oameni dormind pe stradă, cerșetoarea româncă ne-a cerut bani la ieșirea de la Sfântul Dimitrios[6]. Peste tot ne-am întâlnit cu compatrioți ai noștri și doar unul dintre ei s-a dat că e „englez”. Pentru ca i-am cerut să nu facă, în autocar, din scaunul lui un șezlong, că nu vreau să îl țin în poală. Și până la urmă a dormit pe două scaune, pentru că soția lui s-a dus și a dormit și ea pe două, cu o banchetă mai înainte.

N-am putut să dorm nici la ducere și nici la întoarcere, dar am ațipit câte puțin. Aer condiționat bun, mi-a plăcut să privesc, să iau aminte și să scriu în cartea călătoriilor. Pentru că era foarte ușor să mergem cu avionul, dar nu vedeam nimic de la sol. Pe când pe mine mă interesează oamenii, locurile, situațiile, ceea ce învăț de pe unde merg și nu bifarea de o nouă țară. Am văzut multe fețe bătrâne la greci, îmbătrânite prematur, puțină atenție la vestimentație, debitul verbal pronunțat, iar dimineața, pe la 8, vrând să dea deșteptarea la toți, pe micile străduțe de lângă noi venea un bărbat cu fiul său, cu mașina, și striga că vor lucruri vechi de cumpărat. Ca la noi cu fiarele vechi.

Pe cei 90 de leva, rămași de anul trecut, nu mi i-a luat nimeni, pentru că trebuie să mă duc la Bancă. Care Bancă și unde? În Autogara din София am fost la veceu cu un euro, dar la Благоевград am plătit 80 de cenți de persoană. Iar Bulgaria s-a aliniat la prețurile în euro foarte repede, lucru pe care o să îl facem și noi. Numai că trebuie să ne vină ziua.

M-aș întoarce, dar nu aș locui acolo niciodată. Pentru că nu e un oraș propriu sănătății mele. Și marea uitare, cu care demonii mi-au stricat întoarcerea acasă, a fost aceea că mi-am dat seama că nu m-am închinat la Sfintele Moaște ale Sfântului Grigorios Palamas[7]. Am trecut pe lângă ele, dar am uitat cu totul de ele. Însă Sfinții lui Dumnezeu sunt mereu cu noi și ne călăuzesc în toate ale vieții noastre.


[1] A se vedea: https://doxologia.ro/biserica-rotonda-din-tesalonic.

[2] Aici: https://www.infotour.ro/ghid-turistic/muzee-si-galerii-de-arta/casa-memoriala-mustafa-kemal-ataturk-din-salonic-3974.

[3] Idem: https://travelplanner.ro/blog/despre-arcul-lui-galerius-din-salonic/.

[4] Idem: https://www.momus.gr/en/museum/museum-contemporary-art#exhibitions.

[5] Saitul Muzeului: https://www.mbp.gr/en/.

[6] Aici:https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Sfântul_Dumitru_din_Salonic.

[7] Aflate aici: https://doxologia.ro/moastele-sfantului-grigorie-palama.

Sermon on the 13th Sunday after Pentecost [2026]

My beloveds[1],

 

now, at the end of the churchly year, we have an evangelical parable, in which the Lord speaks mysteriously about the world before and after Him. For Hristos the Lord is the man [ἄνθρωπός] and the master of the house [οἰκοδεσπότης][Matteos 21, 33, BYZ]. And He is man, because He became incarnate for us, and He is the master of the house because He is the head of His Church. And the Lord planted His Vineyard, that is, His Church, and placed around it the fence of His commandments and dug in it the winepress of ascesis. And He built a tower for His Vineyard [Ibidem], that is, a divine way of life, so that it might see far through the grace of God. For if you do not see through His glory, you see nothing. But if you see through His glory, you see far, you see as if you were climbing a tower, as if looking through a spyglass. You see far[2].

And when the Lord says that He has hired workers for His Vineyard [Matteos 21, 33, BYZ], for His Church, He tells us that He has called us, His Servants, to Himself. But here, by the vinedressers, he speaks equally of the workers of the Old Testament, but also of the New Testament. By all those He has called to His service. The vinedressers are one, those who serve Him on earth, who serve Him liturgically, while His slaves [τοὺς δούλους Αὐτοῦ][Matteos 21, 34, BYZ] are His Saints. And the Saints are His slaves, because the greatest slavery is the love of God. Because the Saints are one with God because they love Him inexpressibly. And the difference between the liturgical servants and His Saints is enormous. Because the servants, without fear of God, without a good conscience, „beat one, and another they killed, and another they stoned” [Matteos 21, 35, BYZ]. [3].

How does a servant of the Church end up killing the Saints of God, when he must serve the salvation of all? From a real misunderstanding of the will of God! Only when you do not know who you are and what you should do, do you end up committing such abominable crimes. And from here we understand the earth-shattering vocation of the Priesthood, that of serving the salvation of all with humility and peace. Because the members of the churchly hierarchy are not satraps of the Church, but its servants. The servants of the Church must be the example to follow, they must be the light of the Church. But when the light becomes darkness, then the most odious crimes are committed. Because they are done „in the name of the Lord”, that is, against His will[4].

God sent His Saints to the people of Israil, but Israil killed them [Matteos 21, 36, BYZ]. Whereupon He sent His Son, thinking that they would be ashamed of Him [Matteos 21, 37, BYZ]. But they, on Heir [Matteos 21, 38, BYZ], on the Son incarnate, cast Him out of the vineyard, out of the city of Jerusalem, and killed Him [Matteos 21, 39, BYZ]. And He prophesied to them about Himself, He spoke explicitly to them about their hatred, about the deicide, from which they did not stop. Because hatred is blind, it is full of madness, and it takes its madness to the end[5].

And what will God do to these workers? [Matteos 21, 40, BYZ]. How will He punish them? And they answered Him, giving their own verdict: „The wicked with evil will be destroyed and will lease the vineyard to other workers, who will render to Him the fruits in their times” [Matteos 21, 41, BYZ]. He will take His vineyard from Israil and give it to all the nations, so that they may bear the fruits of their faith. For our faith is manifested through everything we do. And the works of our faith are its blessed fruits. And when the Lord spoke to them of Him as „The Stone which the builders rejected [Λίθον ὃν ἀπεδοκίμασαν οἱ οἰκοδομοῦντες]” [Matteos 21, 42, BYZ] and when He told them that the Emperordom of God would be taken from them [Matteos 21, 43, BYZ], the archiereuses and pharisees „knew that He was speaking of them [ἔγνωσαν ὅτι περὶ αὐτῶν λέγει]” [Matteos 21, 45, BYZ]. And, nevertheless, they continued to seek to seize Him [Matteos 21, 46, BYZ], in order to carry their folly of unbelief to its conclusion. Because they killed their God, Whom they were waiting for and still are waiting for[6].

Therefore, my beloveds, whoever falls on the Stone will be shattered, and on whom the Stone falls, he will be crushed [Mattheos 21, 44, BYZ]. For whoever fights against God will perish terribly. Therefore, at the end of the churchly year, we must pay attention to ourselves, to our life. To see if we serve God. Because serving Him means doing His will and not fighting His will with us. As servants of the Church, we must do the will of God in everything. And when we fall into a sin, let us recognize it with repentance and confess it before Him. Because He forgives us all our sins and iniquities, if we repent for them. Amin[7]!


[1] Started at 15. 10, in day of monday, on 24 august 2026. It’s 22 degrees, sun and clouds, wind of 8 km/h.

[2] Iubiții mei, acum, la sfârșit de an bisericesc, avem o parabolă evanghelică, în care Domnul vorbește tainic despre lumea de dinainte și de după El. Pentru că Hristos Domnul este omul [ἄνθρωπός] și stăpânul casei [οἰκοδεσπότης][Matteos 21, 33, BYZ]. Și El este om, pentru că S-a întrupat pentru noi, și e stăpânul casei pentru că El este capul Bisericii Sale. Și Domnul Și-a sădit Via Sa, adică Biserica Sa, și a pus împrejurul ei gardul poruncilor Sale și a săpat în ea teascul ascezei. Și El i-a zidit turn Viei Sale [Ibidem], adică un mod de viețuire dumnezeiesc, pentru ca să vadă departe prin harul lui Dumnezeu. Căci dacă nu vezi prin slava Lui, nu vezi nimic. Dar dacă vezi prin slava Lui, vezi departe, vezi ca suit într-un turn, ca privind prin ochean. Vezi până departe.

[3] Și când Domnul spune că a angajat lucrători pentru Via Sa [Matteos 21, 33, BYZ], pentru Biserica Sa, El ne spune că ne-a chemat la Sine pe noi, pe Slujitorii Săi. Dar aici, prin vieri, El vorbește deopotrivă și de lucrătorii Vechiului, dar și ai Noului Testament. De toți cei pe care i-a chemat la slujirea Lui. Vierii sunt unii, cei care Îi slujesc Lui pe pământ, care Îi slujesc liturgic, pe când robii Săi [τοὺς δούλους Αὐτοῦ][Matteos 21, 34, BYZ] sunt Sfinții Lui. Și Sfinții sunt robii Lui, pentru că cea mai mare robie e dragostea de Dumnezeu. Pentru că Sfinții sunt una cu Dumnezeu pentru că Îl iubesc pe El în mod inexprimabil. Iar diferența dintre slujitorii liturgici și Sfinții Lui este enormă. Pentru că slujitorii, fără frică de Dumnezeu, fără conștiință bună, „pe unul l-au bătut, iar pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre” [Matteos 21, 35, BYZ].

[4] Cum ajunge un slujitor al Bisericii să îi omoare pe Sfinții lui Dumnezeu, când el trebuie să slujească la mântuirea tuturor? Din neînțelegerea reală a voii lui Dumnezeu! Numai când nu știi cine ești și ce trebuie să faci, ajungi să comiți astfel de crime abominabile. Și de aici înțelegem cutremurătoarea vocație a Preoției, aceea de a sluji la mântuirea tuturor cu smerenie și cu pace. Pentru că membrii ierarhiei bisericești nu sunt satrapi ai Bisericii, ci slujitori ai ei. Slujitorii Bisericii trebuie să fie exemplul de urmat, ei trebuie să fie lumina Bisericii. Dar când lumina devine întuneric, atunci se fac cele mai odioase fărădelegi. Pentru că se fac „în numele Domnului”, adică împotriva voii Sale.

[5] Dumnezeu i-a trimis pe Sfinții Lui la poporul lui Israil, dar Israil i-a omorât [Matteos 21, 36, BYZ]. După care L-a trimis pe Fiul Său, socotind că ei se vor rușina de El [Matteos 21, 37, BYZ]. Dar ei, pe Moștenitor [Matteos 21, 38, BYZ], pe Fiul întrupat, L-au scos afară din vie, din cetatea Ierusalimului, și L-au omorât [Matteos 21, 39, BYZ]. Și El le profețea cele despre Sine, le vorbea explicit despre ura lor, despre deicid, de la care nu s-au oprit. Pentru că ura e oarbă, e plină de nebunie, și își duce nebunia până la capăt.

[6] Și ce va face Dumnezeu acestor lucrători? [Matteos 21, 40, BYZ]. Cum îi va pedepsi pe ei? Și ei I-au răspuns, dându-și singuri verdictul: „Pe cei răi cu rău îi va pierde pe ei și via o va tocmi altor lucrători, care Îi vor da Lui roadele la timpurile lor” [Matteos 21, 41, BYZ]. Via Lui o va lua de la Israil și o va da tuturor neamurilor, pentru ca ele să facă roadele credinței lor. Căci credința noastră se manifestă prin tot ceea ce facem. Și faptele credinței noastre sunt roadele ei cele binecuvântate. Și când Domnul le-a vorbit despre El ca despre „Piatra pe care au lepădat-o ziditorii [Λίθον ὃν ἀπεδοκίμασαν οἱ οἰκοδομοῦντες]” [Matteos 21, 42, BYZ] și când le-a spus că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la ei [Matteos 21, 43, BYZ], arhiereii și fariseii „au cunoscut că despre ei spune [ἔγνωσαν ὅτι περὶ αὐτῶν λέγει]” [Matteos 21, 45, BYZ]. Și, cu toate acestea, ei căutau în continuare să Îl prindă [Matteos 21, 46, BYZ], pentru ca să își ducă nebunia necredinței până la capăt. Pentru că L-au omorât pe Dumnezeul lor, pe Care ei Îl așteptau și încă Îl așteaptă.

[7] Așadar, iubiții mei, cine cade pe Piatră se va sfărâma, iar peste care cade Piatra, acela va fi zdrobit [Matteos 21, 44, BYZ]. Pentru că oricine se luptă cu Dumnezeu va pieri în mod cumplit. De aceea, la sfârșit de an bisericesc, trebuie să luăm aminte la noi înșine, la viața noastră. Ca să vedem dacă Îi slujim lui Dumnezeu. Pentru că a-I sluji Lui înseamnă a face voia Sa și nu a ne lupta cu voia Lui cu noi. Ca slujitori ai Bisericii trebuie să facem voia lui Dumnezeu întru toate. Și când cădem într-un păcat, să îl recunoaștem cu pocăință și să îl mărturisim înaintea Lui. Pentru că El ne iartă toate păcatele și fărădelegile noastre, dacă ne pocăim pentru ele. Amin!

Sermon on the Beheading of Saint Ioannis the Baptist [August 29, 2026]

My beloveds[1],

 

Peter Wüthrich[2] took a set of photographs of various people, who had, instead of wings, an open book, in the form of wings, on their backs[3]. I saw it in The Museum of Contemporary Art from Thessaloniki[4] on august 20, 2026. A very warm thursday. With other words, the artist told us that whoever has book, has wings. He can fly. But the real flight is the faith. Man can fly ghostually because he believes in God. And Saint Ioannis the Baptist is the iconographically winged one, because his wings are prayer and fasting. And his mouth, full of truth, is what brought him the death. Because he was martyred for truth. Because he confessed the truth of God[5].

Also in Thessaloniki, on august 21, 2026, I saw a Divine Icon of Saint Ioannis the Baptist from the 18th century. Located in the stunning Byzantine Museum of Culture. And here Saint Ioannis is winged, has the flag of the Cross in his left hand and the Lord in the Holy Chalice, while his severed head is next to his right foot, placed in a large chalice. And, dressed in the clothes of ascesis, of repentance, he looks at us with divine strength, always reminding us that being strong in faith means being strong in our love for God. For the faith is full of love for God. The faith expects everything from God. Because we, faithful people, love God with our whole being, as those who always want to do His will with us[6].

In a Holy Icon of today’s feast, the soldier cuts off the head of Saint Ioannis the Baptist, and the woman carries it on the salver as a trophy. In both hypostases, his eyes are closed[7]. But, in fact, our eyes are closed, they are indifferent, they are blind to injustices. We pretend not to see them. And we don’t want to see the pain and unhappiness around us, because we don’t want to help those in need. We pass by carelessly, we pass by cold, indifferent, and the indifference is our state of spiritual death. Because we don’t want to help. We don’t want to be active in the life of the world. We don’t want to be the people who actually help people[8].

The soldier cut off his head with the sword, and the one carrying his head is Irodias[9]’ daughter, Salomi [Σαλώμη[10]]. And for her lewd dance, which aroused the lust of Irodis [Ἡρῴδης[11]], she asked for and received from him the head of Saint Ioannis the Baptist. When did she ask him for such a monstrosity? On his birthday! Because then the Emperor gave a dinner [δεῖπνον] for the dignitaries of the State [Marcos 6, 21, BYZ]. And the girl danced, he liked her, and he promised to give her everything she asked for [Marcos 6, 22, BYZ]. But here comes the wickedness! Because the daughter asks her mother what to ask for. And her mother, full of hatred, tells her: „The head of Ioannis the Baptist [Τὴν κεφαλὴν Ἰωάννου τοῦ Βαπτιστοῦ]” [Marcos 6, 24, BYZ]. And why did Irodias hate Saint Ioannis? Because he had publicly said to Irodis: „It is not lawful for you to have your brother’s wife [Οὐκ ἔξεστίν σοι ἔχειν τὴν γυναῖκα τοῦ ἀδελφοῦ σου]!” [Marcos 6, 18, BYZ]. For she was the Emperor’s sister-in-law and not his wife[12].

And the mouth of the Holy Prophet, which rebuked sin, was closed by his martyric’s death. But, when his head was brought on salver in the midst of the assembly, his tongue confessed the Emperor’s sin. And Irodias pricked his tongue with a needle so that his mouth would be silent[13]. But, no matter how much we want to hide the truth, it always comes to light. Our sins come to light, because they are darkness. And in order to be washed from our inner darkness, we must confess and receive forgiveness for our sins. Because our sins are death, they are eternal death. And only our God cleanses us from them[14].

Irodias mocked his holy head and buried it in a hidden and dishonorable place[15]. But the holy head of Saint Ioannis the Baptist has reached us! And he, from the Emperordom of God, helps us unceasingly, because his death was for eternal life. Because when people want to hide the truth, God reveals it to everyone. When people lie, deceive, pretend not to know, God always tells us His truth. And His truth is what saves us, because we live in His truth[16].

The Emperor made a drunken promise and his promise produced a monstrous thing: the martyrdom of the Saint. The woman’s wickedness came to the surface, then when her daughter danced debauchedly and received an irresponsible promise. But the truth is this: Saint Ioannis was martyred for speaking the truth. He died for speaking the truth in a world that lies continuously. Which hides its sins, claims to be „righteous”, but is deeply corrupt, depraved[17].

And what is the lesson of truth? That the truth is the sincerity of the world and we must always choose it. We must choose God’s truth in our heart and in our life. We must live according to His truth and enjoy Him. Because our fulfillment is the life with God. Without Him we have nothing, we are nothing. But with Him we have everything. Amin[18]!


[1] Started in day of thursday, at 17.30, on 20 august 2026. At Thessaloniki, sun, 32 degrees felt like 34, wind of 22 km/h (the sea breeze).

[2] About artist: https://kewenig.com/artists/peter-wuethrich.

[3] Details here: https://kewenig.com/news/peter-wuethrich-stadkirche-thun.

[4] Here: https://www.momus.gr/en/museum/museum-contemporary-art#museum.

[5] Iubiții mei, Peter Wüthrich a făcut un set de fotografii cu diverși oameni, care aveau, în loc de aripi, câte o carte deschisă, sub formă de aripi, pe spate. L-am văzut în Muzeul de Artă Contemporană din Tesalonic pe 20 august 2026. O zi foarte călduroasă de joi. Cu alte cuvinte, artistul ne-a spus că cine are carte, are aripi. Poate să zboare. Dar adevăratul zbor este credința. Omul poate să zboare duhovnicește pentru că crede în Dumnezeu. Iar Sfântul Ioannis Botezătorul e cel înaripat iconografic, pentru că aripile sale sunt rugăciunea și postul. Iar gura lui, plină de adevăr, e cea care i-a adus moartea. Pentru că el a fost martirizat pentru adevăr. Pentru că a mărturisit adevărul lui Dumnezeu.

[6] Tot la Tesalonic, pe 21 august 2026, am văzut o Dumnezeiască Icoană a Sfântului Ioannis Botezătorul din sec. al 18-lea. Aflată în uluitorul Muzeu Bizantin al Culturii. Și aici Sfântul Ioannis e înaripat, are steagul Crucii în mâna stângă și pe Domnul în Sfântul Potir, pe când capul său tăiat e lângă piciorul său drept, pus într-un potir mare. Și, îmbrăcat în hainele ascezei, ale pocăinței, el privește spre noi cu tărie dumnezeiască, amintindu-ne mereu că a fi tari în credință înseamnă a fi tari în iubirea noastră pentru Dumnezeu. Căci credința e plină de iubire pentru Dumnezeu. Credința așteaptă totul de la Dumnezeu. Pentru că noi, oamenii credincioși, Îl iubim pe Dumnezeu cu toată ființa noastră, ca unii care vrem să facem mereu voia Lui cu noi.

[7] We have it here: https://malamasfrozen.gr/wp-content/uploads/2022/08/ιωαννης1.jpg.

[8] Într-o Sfântă Icoană a praznicului de astăzi, soldatul îi taie capul Sfântului Ioannis Botezătorul, iar femeia îl cară pe tipsie ca pe un trofeu. În ambele ipostaze, ochii săi sunt închiși. Dar, în fapt, ochii noștri sunt închiși, sunt indiferenți, sunt orbi la nedreptăți. Ne facem că nu le vedem. Și nu vrem să vedem durerea și nefericirea din jurul nostru, pentru că nu vrem să-i ajutăm pe cei în nevoie. Trecem nepăsători, trecem reci, indiferenți, și indiferența e starea noastră de moarte sufletească. Pentru că nu vrem să ajutăm. Nu vrem să fim activi în viața lumii. Nu vrem să fim oamenii care îi ajută în mod real pe oameni.

[9] Ἡρῳδιάς, cf. https://en.wiktionary.org/wiki/Ἡρῳδιάς.

[10] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Salomeea.

[11] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/Ἡρῴδης.

[12] Soldatul i-a tăiat capul cu sabia, iar cea care îi poartă capul este fiica Irodiasei, Salomi [Σαλώμη]. Și pentru dansul ei desfrânat, care i-a ațâțat pofta lui Irodis [Ἡρῴδης], ea a cerut și a primit de la el capul Sfântului Ioannis Botezătorul. Când i-a cerut o astfel de monstruozitate? De ziua lui de naștere! Pentru că atunci Împăratul a făcut o cină [δεῖπνον] pentru demnitarii Statului. Și fata a dansat, lui i-a plăcut de ea, și i-a făgăduit că îi va da tot ceea ce ea va cere [Marcos 6, 22, BYZ]. Însă aici intervine răutatea! Pentru că fiica o întreabă pe mama ei ce să ceară. Și mama ei, plină de ură, îi spune: „Capul lui Ioannis Botezătorul [Τὴν κεφαλὴν Ἰωάννου τοῦ Βαπτιστοῦ]” [Marcos 6, 24, BYZ]. Și de ce îl ura Irodias pe Sfântul Ioannis? Pentru că el îi spusese în mod public lui Irodis: „Nu îți este legiuit ție a avea pe femeia fratelui tău [Οὐκ ἔξεστίν σοι ἔχειν τὴν γυναῖκα τοῦ ἀδελφοῦ σου]!” [Marcos 6, 18, BYZ]. Căci ea era cumnata Împăratului și nu soția lui.

[13] Viețile Sfinților pe luna lui august [Lives of the Saints on the month of august], Ed. Episcopiei Romanului, 1998, p. 390.

[14] Și gura Sfântului Profet, cea care a mustrat păcatul, a fost închisă prin moartea sa martirică. Dar, când capul său a fost adus pe tipsie, limba lui mărturisea păcatul Împăratului. Și Irodiasa îi înțepa limba cu acul ca gura lui să tacă. Dar, oricât de mult am vrea să ascundem adevărul, el iese mereu la lumină. Păcatele noastre ies la lumină, pentru că ele sunt întuneric. Și pentru ca să ne spălăm de întunericul nostru interior, noi trebuie să ne spovedim și să primim iertare pentru păcatele noastre. Pentru că păcatele noastre sunt moarte, sunt moarte veșnică. Și de ele ne curățește doar Dumnezeul nostru.

[15] Ibidem.

[16] Irodiasa i-a batjocorit sfântul său cap și l-a îngropat în loc ascuns și necinstit. Dar sfântul cap al Sfântului Ioannis Botezătorul a ajuns până la noi! Și el, din Împărăția lui Dumnezeu, ne ajută pe noi neîncetat, pentru că moartea sa a fost spre viață veșnică. Pentru că atunci când oamenii vor să ascundă adevărul, Dumnezeu îl revelează tuturor. Când oamenii mint, înșală, se prefac că nu știu, Dumnezeu ne spune mereu adevărul Său. Și adevărul Său e cel care ne mântuie pe noi, pentru că trăim în adevărul Său.

[17] Împăratul a făgăduit la beție și făgăduința sa a produs un lucru monstruos: martirizarea celui Sfânt. Răutatea femeii a ieșit la suprafață, atunci când fiica ei a dansat desfrânat și a primit o făgăduință iresponsabilă. Dar adevărul e acesta: Sfântul Ioannis a fost martirizat pentru că a spus adevărul. El a murit pentru că a spus adevărul într-o lume care minte în continuu. Care își ascunde păcatele, pretinde că e „dreaptă”, dar e profund coruptă, depravată.

[18] Și care e lecția adevărului? Că adevărul e sinceritatea lumii și pe el trebuie să îl alegem mereu. Trebuie să alegem adevărul lui Dumnezeu în inima și în viața noastră. Trebuie să trăim după adevărul Său și bucurându-ne de El. Pentru că împlinirea noastră e viața cu Dumnezeu. Fără El nu avem nimic, nu suntem nimic. Dar cu El avem totul. Amin!

Mărturii III. 11

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 3)

*

Părintele Patriarh Daniel Ciobotea: „Trebuie să înțelegem că pruncii nu sunt proprietatea părinților, ci persoane unice și irepetabile, dăruite de Dumnezeu spre creștere și educație. Adesea se vorbește despre datoria părinților de a educa, dar se uită nevoia auto-educării părinților și a celor mai vârstnici în cadrul comuniunii lor cu copiii. Hristos ne cheamă să ne facem «precum pruncii» (cf. Matei 18, 3) pentru a intra în Împărăție, ceea ce înseamnă că părinții au privilegiul de a redescoperi nevinovăția sau inocența trăind alături de copiii lor. Caracterul copiilor nu se formează atât prin activități intelectuale, cât mai ales prin viața și exemplul viu al părinților. Adevărata autoritate părintească nu se exercită prin constrângere sau protecționism exagerat, care adesea subminează maturizarea tinerilor, ci printr-un mod de viață armonios, care convinge și călăuzește sufletul către libertatea responsabilă și iubirea milostivă sau darnică”[1].

 

*

 

Același: „Duminica Sfinților Părinți, de la Sinodul I Ecumenic, ne învață că dreapta credință sau credința ortodoxă nu se păstrează de unul singur în izolare sau dezbinare, ci în comuniune de gândire, de mărturisire și de viețuire cu Biserica”[2].

 

*

 

Același: „O capitală europeană cu o Catedrală ortodoxă română este mai bogată din punct de vedere spiritual. Catedrala nu este un lux spiritual, ci o necesitate pastoral-misionară. Ea este locul unde copiii emigranților primesc Botezul, unde tinerii se căsătoresc și pun temelia noii familii în lumina prezenței lui Hristos, unde bătrânii aduc mulțumire lui Dumnezeu pentru o viață trăită în credință și în muncă cinstită, unde cei trecuți în veșnicie sunt însoțiți cu rugăciune și lacrimi spre odihna veșnică. Catedrala este, totodată, factor de unitate în credință și neam pentru toți creștinii ortodocși români din Spania şi Portugalia, un reper spiritual și cultural care va dăinui în timp, mărturisind generațiilor viitoare că înaintașii lor au prețuit, mai presus de orice comoditate, prezența și lucrarea sfântă a lui Dumnezeu în viața lor”[3].

 

*

 

Maica Nectaria Lazăr vorbind despre sora ei după trup, Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea: „Atunci am stat cu sora mea o lună de zile pe Valea Putnei, la o Bisericuță pe care ne-o încredințase un Părinte plecat la Mănăstirea Sfântului Ioan Iacob. În acea lună am asistat la o răpire în rugăciune a Sfintei, pe care atunci nu am știut cum s-o interpretez, eu nefiind experimentată în viața duhovnicească. Sfânta a rămas așezată pe pat, cu ochii ațintiți spre Icoana Mântuitorului, avea Crucea în mână, timp de o zi şi o noapte. Doar respira. […] Am stat cu ea odată 42 de zile, unde am făcut un tratament cu regim pe bază de apă, ca să combatem cancerul, de care sufăr şi eu. După această rânduială, acest tratament, boala mea s-a oprit. Boala Sfintei era mai avansată. Medicii i-au spus atunci că nu va trăi mai mult de trei luni. Ea a mai trăit aproape patru ani. Era anul 2010. […] Sfânta a rămas în pustie aproape până la sfârșitul vieții. Doar cu trei luni înainte de moarte a fost coborâtă şi adusă la Mănăstirea Pasărea, pentru că avea nevoie de îngrijiri medicale speciale şi [de] asistență. La început a urcat la ea la chilie o doamnă doctor urolog, dar la final nu a mai fost de ajuns acest lucru. În 2014 se întâmplau aceste lucruri, când a coborât din Munții Giumalău, județul Suceava”[4].

*

Părintele John Breck: „În acele prime zile și ani în Biserica Ortodoxă, nu am simțit cu adevărat că vreun aspect al ei ar fi fost «greșit». Era limpede că intrasem într-o lume nouă, a frumuseții, a luminii și a adevărului. Abia mult mai târziu am ajuns să realizez ceea ce era evident: Biserica nu este doar o instituție divină; ea este și profund umană. Sunt încă foarte tulburat de conflictele dintre Patriarhate, de etnocentrismul care afectează în mod clar viața bisericească și, trebuie să adaug, de propriile mele neajunsuri, atât ca Profesor, cât și ca Preot. Dar aceasta este realitatea lumii și, de asemenea, realitatea unei bune părți din viața Bisericii. Totuși, Dumnezeu rămâne neclintit de credincios, iar aceasta este, cu adevărat, izvorul nădejdii noastre”[5].

 

*

 

Același: „Atât eu, cât și soția mea am crezut în Dumnezeu de la vârste foarte fragede, în parte pentru că credința era o mângâiere în familii disfuncționale. Tații noștri reprezentau, de fapt, o amenințare pentru noi și pentru frații noștri. Tatăl lui Lyn era avocat, supus unei presiuni profesionale foarte mari, iar tatăl meu era pictor de portrete, care își câștiga existența lucrând pentru agenții de publicitate. Amândoi tații noștri erau alcoolici, ceea ce explică în mare măsură modul în care credința a ajuns să joace un rol atât de important în viața noastră.

O etapă majoră de creștere în credință pentru mine a avut loc atunci când am decis să mă specializez în studii religioase la Universitatea Brown. De acolo am mers mai departe la Școala de Teologie a Universității Yale, unde teologia de orientare clar protestantă a devenit principalul centru al interesului meu. În cei trei ani petrecuți la Yale, eu și Lyn ne-am cunoscut, ne-am îndrăgostit și ne-am căsătorit. Aceasta ne-a condus apoi spre studiile postuniversitare în Europa, pe care le-am descris deja.

În ceea ce o privește pe Lyn, ea a petrecut mult timp, în anii de Liceu și de Facultate, căutând un loc unde să se poată închina în pace și să crească în credință. A fost o căutare dificilă, iar o mare parte din anul și jumătate petrecut împreună înainte de căsătorie a fost dedicată unei căutări comune a lui Dumnezeu și a unei vieți trăite în credință. Nu ne-am simțit niciodată cu adevărat acasă în diferitele biserici protestante pe care le-am vizitat. Toate acestea s-au schimbat atunci când, la începutul șederii noastre în Europa, am întâlnit Ortodoxia răsăriteană. Dacă putem vorbi despre diferite etape în pelerinajul nostru, acestea ar include darul credinței oferit nouă de bunici și de alte persoane mai în vârstă apropiate nouă, apoi transformarea radicală care a avut loc atunci când am intrat pentru prima dată în Biserica Saint-Serge în 1966. La scurt timp după aceea, l-am întâlnit pe Părintele Boris Bobrinskoy, care, într-un fel, ne-a adoptat, a devenit nașul fiului nostru cel mare, Paul, și a rămas pentru noi o sursă majoră de reînnoire spirituală până la moartea sa, cu doar câțiva ani în urmă”[6].

 

*

 

Părintele Paul Siladi: „credința ne provoacă să acționăm neconvențional. Credința ne provoacă uneori să-i scandalizăm pe cei care se așteaptă ca oamenii credincioși să fie foarte conformiști și să facă doar ceea ce societatea așteaptă de la ei”[7].

 

*

 

Același: „Dumnezeu nu Se contrazice pe Sine, spunând ceva și apoi retrăgând ceea ce a spus. Viața fiecărui om este o promisiune a lui Dumnezeu, care se înveșnicește. Și atunci cred că, pentru un om credincios cel puțin, gândul că în spatele fiecărei vieți este un cuvânt veșnic al lui Dumnezeu, că se află acolo o promisiune infinită, ar putea să ne ajute să menținem vie conștiința valorii pe care o are viața. În spatele fiecărei vieți este un cuvânt veșnic al lui Dumnezeu, Care niciodată nu Se neagă pe Sine”[8].


[1] Cf. † Patriarhul Daniel al României, Familia creștină – Biserica de acasă și prima școală a credinței și a iubirii darnice, https://basilica.ro/patriarhul-daniel-mesaj-familia-crestina-conferinta-pastoral-misionara-arhiepiscopia-bucurestilor/.

[2] Cf. https://basilica.ro/patriarhul-daniel-predica-duminica-a-saptea-dupa-pasti-despre-unitatea-bisericii/.

[3] Cf. https://basilica.ro/mesaj-patriarhul-daniel-sfintire-catedralei-din-madrid/.

[4] Cf. https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/cand-vom-fi-mari-vrem-sa-ne-facem-ca-maica-domnului-206505.html.

[5] Cf. https://www.putna.ro/ro/xix-2026-cuvinte-catre-tineri/Am-intrat-in-biserica-si-am-stiut-ca-am-ajuns-acasa-1198.

[6] Ibidem.

[7] Cf. https://basilica.ro/pr-paul-siladi-in-spatele-fiecarei-vieti/.

[8] Ibidem.

Dincolo de nisipuri [9]

Fănuș Neagu, Dincolo de nisipuri. Povestiri, Ed. Semne, București, 2002, 388 p.

*

și-a petrecut luna de miere la București, la Hotel Muntenia, p. 224; „mi-a trântit o ploaie de pumni în cap”, p. 225; „Fericirea, a zis [el], este x = a + b + c = muncă, odihnă și ținerea limbii înapoia dinților”, p. 226; „viscolul voma depărtări tăinuite”, p. 226; din p. 227 începe povestirea Pe ceair. Ceairul fiind locul de pășunat[1]. Știa și cuvântul tabun, p. 227. La noi se folosea tabon[2]. Tabonul vacilor, unde pășteau vacile satului.

Harapnic, p. 228, era un bici pentru boi[3]; era o tăcere gravă pe care „o poți tăia în calupuri cu sapa”, p. 229; când era copil a văzut „șerpi împletiți”, p. 231; fățuia lemnul, p. 233, îl netezea, îl lustruia[4]; „frigul îmi sleise mintea”, p. 250; Călina, când era mică, credea că „copiii se fac mâncând un trandafir înflorit”, p. 253; și fetele, crezând-o, „ca să aibă păpuși cu care să se joace, au mâncat toți trandafirii din grădina școlii și nu s-au dat jos din pat câteva zile, așteptând să li se nască doi, patru, cinci copii, fiecare câți trandafiri ronțăise”, p. 253.

Din p. 255 începe Fantezie de primăvară; „văpăile asfințitului”, p. 256; capul ei se afunda blând „în averea somnului”, p. 258; „vuietul de val al cetinii”, p. 264; bucuria grangurilor sunt cireșele, p. 266; din p. 269 începe Ploaie de vară cu peștișori roșii; erau peștișorii pe care îi frigeau pe plită, după care beau mult, p. 270; bătrânul aștepta ploaia și „o simțea că va fi curată, iute, mănoasă și o aștepta”, p. 271.

„de-aia vă sucește Dumnezeu gura la ceafă”, p. 273. Pentru păcatele voastre vă aduce boală; „ploua cu găleata”, p. 274; Cearcănu și Pușcașu, p. 280; Bercu și Pătrașcu, p. 281; pumnii lui miroseau „a mânie depărtată”, p. 281; din p. 282 începe Albastru de ger, o povestire scrisă întru pomenirea lui Nichita Stănescu; Cășuneanu, p. 284; „sunt nepermis de ironic…și suspect de colțos”, p. 287; Ozana, nume de femeie, îl privea „prin apele paharului”, p. 294; „știu cu precizie că oile care au miei se numesc mânzări, iar un vițel sau un copil născut înainte de termen se cheamă că e născut de neleapcă”, p. 294.


[1] Cf. https://dexonline.ro/definitie/ceair/definitii.

[2] Cf. https://dexonline.ro/definitie/tabon/definitii.

[3] Cf. https://dexonline.ro/definitie/harapnic.

[4] Cf. https://dexonline.ro/definitie/fățui.

Fluctuații literare

Când are o anume bucurie, o ține ascunsă, pentru ca tu să o simți, să simți că e ceva nou în viața lui. Și, pe cale de consecință, să îl întrebi. Sau să te faci disponibil pentru a-l asculta. Și dacă îl întrebi, și chiar îl asculți, el e bucuros să îți povestească, să îți dea amănunte, chiar dacă la un moment dat se va opri, fără explicații, crezând că ți-a spus suficient de mult. De ce ne oprim chiar în momentul când celălalt a devenit atent la noi, când celălalt ne ascultă?! Ne retragem în glorie, când suntem ascultați, pentru ca nu cumva să spunem totul. Dar putem să spunem totul? Am folosit diverse forme literare de-a lungul timpului pentru ca să mă dărui. Să mă sădesc în inimile oamenilor. Se pare că am nevoie să explic, să mă explic în mod continuu, ca și când cineva ar fi interesat de acest lucru. Când văd că nu am public, că nu am cu cine vorbi, mă scriu, îmi pun tăcerea în cuvinte, pentru ca cineva să o citească cândva și să răscumpăr acea lipsă. Da, bineînțeles, eu nu am un feedback, nu știu dacă îl voi primi vreodată, dar tot scriu. Pentru că un cititor, cândva, într-o zi anume, va citi ceea ce eu i-am scris și se va simți și el mai puțin singur. Mulți cred că scriitorii scriu din cauza singurătății, dar nu e așa. Ei scriu din cauza plinului din ei înșiși. Au nevoia să dăruie. Sinceritatea e un mare dar. Adevărul vieții tale e un dar colosal pentru cine caută autenticitate. Toată copilăria mea am căutat sinceritate, toată tinerețea mea am căutat iubire, acum caut să dărui, să îmbrățișez. Și îmbrățișarea e încredințarea că ești văzut, că ești asumat de cineva. După ce am citit două romane care balansau continuu între realitatea personală și fantasme, simțindu-mă din plin pe oceanul literaturii, am început să citesc amintirile „comuniste” ale unui critic literar. Și mi-am adus aminte și eu de ele, de acele amănunte, pentru că ne sunt comune. Dar e nevoie să apelezi la online, la enciclopedia vieții noastre, încă gratuită, pentru multe amănunte concrete. Pentru că așa, bazându-te doar pe memoria ta, nu ai multe clarificări, multe nume, o corelație istorică a datelor prezentate. Vii cu ceea ce îți mai aduci aminte și onlineul te corectează, te ajută, te încredințează. Pentru că te pui față în față cu memoria statistică, cea necruțătoare, iar tu ești trecătorul prin istorie care uiți, care începi să uiți tot mai mult.

Ești un martor real, incomod, dar care uiți, uiți tot mai mult. Îți amintești filmele, glumele, diverse piese muzicale din diverși ani, prietenii, propria ta viață, ți le amintești în ceață, dar ceea ce ai tu, ai chintesența vieții tale. Tu știi că le-ai trăit. Că ai fost acolo. Ai călătorit, ai fost în multe locuri, ai văzut atâtea, multe evenimente s-au petrecut în timpul vieții tale, dar tu uiți și nu uiți. Pentru că uiți ceea ce nu mai e necesar și ții minte esențialul. Schimbările de decor nu te mai influențează în cele din urmă. Varianta ta asupra istoriei e una trăită. Ai făcut parte din istorie, chiar dacă ai văzut-o într-un mod foarte personal. Și cine vine la tine și te citește, nu dorește să găsească o perspectivă totalizatoare, ci una complex de personală. Pentru că doar tu poți vorbi despre ea celui care își face timp să te asculte.

1 2 3 5