Sermon on the 9th Sunday after Pentecost [2026]
My beloveds[1],
for someone who doesn’t read heavy and holy books, the theological books are a storm, because they are full of many thoughts. And he usually has no thoughts. He is a human camera, a witness of things, a seer of them, but not one who thinks about them, who asks himself the question of what they are and what their purpose is. And that’s why many don’t read because they don’t want to be overwhelmed. You start to have thoughts, many thoughts, many understandings. And they are afraid of mental abundance, because they are pragmatic. They want to do things that they can make money from. And thoughts don’t make money. And they don’t read books so that they don’t get into them, don’t get complicated, don’t get deep[2].
I was in the first part of our vacation in 4 cities: Timișoara, Arad, Oradea and Piatra Neamț and I decided to take a mental rest. I read, I prayed, I had long discussions with the Mother Priestess, but I set out not to delve into it, not to go into thoughts, to stay on the surface. And in the last two weeks I have also lived without many thoughts, like someone who looks, takes notes, moves on, sits down at the table, talks about household things, but does not delve into it, does not write, does not create things of depth. And the Mother Priestess tells me that this is how ordinary people usually live. That they do not have thoughts, they only have what they see and hear. And I agreed with her! Because the thoughts appear when you think, when you delve into it, when you read the heavy texts of the Church and of world literature. Because if you are not in thoughts, you are a vacant terrain. You are a world poor in mental population, because great, holy thoughts are those enlightened by God, they are those for which you think, contemplate, and asceticize yourself incessantly[3].
And man walks, sees, hears, and the topics of discussion are those on the surface. They are memory topics. The cancans are what you heard, what you saw, and what you also flourish so that things are even more syrupy. But to have deep topics of discussion, you must descend into yourself, into books, into people’s experiences, to know things from the inside. Because the ocean is one way on the outside and another way when you dive into it. And diving into the ocean of knowledge means not being afraid to think, not being afraid to find out the truth about yourself and your world, not being afraid to enjoy the truth. Because God’s truth is the one you find out when you think, when you delve deeper, when you put things together, when you discover the inner coherence of God’s world. Because everything has His imprint, has an inner reason, has unimaginable depth. And if you start reading, you start to find out what you don’t see on the surface: the bottomless truth of human life. Of life with God[4].
A seemingly smooth water is a mind without love for the truth. When you are not interested in the truth, you do not want to dive for it. And if you do not dive, you do not make waves, you do not make efforts. But the treasure is in the depths of the ocean, of knowledge, and not on the surface! If you do not know what a storm looks like, you think that the ocean is a placid surface of water, without the will to live. But when you see what the wind does with the water, how it raises and lowers it, how the storm can kill you immediately, you understand that the ocean is not tranquility, but a frightful lesson in survival. Because you escape the storm only if you know how to resist. If you resist in your faith in God, in your desire to live cleanly with Him[5].
The ship of the Holy Apostles was in the middle of the sea and it was „tossed by the waves [βασανιζόμενον ὑπὸ τῶν κυμάτων]” [Matteos 14, 24, BYZ]. Their ship is the Church of God, the one always tossed by opposing, ideological, demonic waves. Every evil thought is a battle with the Church of God, with the true life of man. Because every evil thought is satanic, it is from demons, and they teach us the opposite of a pure, holy life. When you seek the truth of God, you face many oppositions. But without those waves, without those oppositions against you, you do not understand the beauty of the truth. Because living in the truth of God means suffering everything for Him. Because the life without Him is a life on the surface, it is a life without depth. But the life with Him is the whole ocean, all saving knowledge, everything that fulfills us[6].
The wind [ὁ ἄνεμος] was against the Church [Ibidem], of the ship of salvation. The wind is the opposing ideology, it is the ghost of the world, it is the heresy. When the wind blows you, you are anemic, you are powerless. But the ship of the Church is not alone! But God is the One who leads the Church as a whole and each of us individually. And the ghost of the world tries to make us worldly, to take us out of the Church, to blow us away, while God descends into us through His glory and makes us free, truly free, because He fills us with truth, peace and holiness. And we, living as free people, but not libertines, serve Him on the sea of this life, we serve Him unceasingly, because we are His servants. We are those who do not pay attention to the power of the wind, to temptations, to troubles, but to the multitude of God’s grace that descends into us unceasingly. Because He, the One who is within us, is our strength, our firmness, He is the One who makes us stand on the stone of faith[7].
What does the Lord say to us, to all of us, not only to the Holy Apostles? „Take courage [Θαρσεῖτε]! I am [ἐγώ εἰμι]! Fear not [μὴ φοβεῖσθε]!” [Matteos 14, 27, BYZ]. Because whoever loves God dares into Him. Whoever loves Him knows that he does not have to fear the problems of life, because the Lord is with us. For we have problems every day. Every day we have needs of all kinds. But we must experience all our needs with God, with the One who strengthens us in every good thing. Because good things are those that fulfill us, that save us. And the Church of God takes us into His Emperordom, takes us into eternal intimacy with Him, because it teaches us all His goodness. But the demons, our adversaries, want to bring us down to Hell, because they teach us evil in its many forms. But the Lord cleanses us from all sin, because our fulfillment is the life with Him[8].
The calamity is what gives rise to extreme fear. Our attention is maximum during an accident, an earthquake, a flood, because you try to do everything in fractions of a second. You want to escape with your loved ones and with as many possessions as possible, with important possessions. But the Lord walks on the sea, walks on unstable waters, in order to tell us that He is above instability. We fear because we are not rooted in the life with Him. He emphasized the little faith of Saint Petros and that it is the cause of his doubt [Matteos 14, 31, BYZ]. We doubt because we consider ourselves alone, without Him, without His help. But we are never alone! We are with Him, He is closest to us, but He wants to see our love for Him. He wants to see our faith in Him. Because our patience in faith multiplies our love for Him. Our patience in faith saves us, because we remain in expectation of Him, of His will with us[9].
We visited 4 cities, we rested, we stayed on the surface, so that my mind could rest a little. But I returned from the vacation of thought, I descended into thoughts, into the depths, and I descended to my familiarity with the great needs of man. Because the great needs of man are knowledge, love, fulfillment, ghostual peace. What you think and feel at the same time. And when you decide to do something, then your whole person is in action and your fulfillment, if you do a good thing, is total. Because your whole being participates in good, in the will of God, in life with God. But without returning to the great books of the Church and the world there is no descent in itself and, first of all, without repentance, which is the great descent in ourselves. We begin to have thoughts when we begin to judge ourselves, to judge our life in the light of the will of God. And when we ask ourselves questions about ourselves, then we find ourselves guilty of many things, which we confess with pain. Because our sins are our unhappiness. And we take our sins out of us, we take them out by confessing them, we take them out like completely dirty and worn-out laundry[10].
I can’t live without books, without prayer, without creeds. Reading is a real, profound and fulfilling work, just like writing. When you dig the vineyard, you work, when you read, you work, when you work, you fulfill yourself. And both physical and mental work fulfill you, because each work has its fruits. Good and fulfilling fruits. I travel and write for The Journeys of My Life, a book in several volumes. An autobiographical book enriched with many historical, cultural, theological references. On the one hand I travel, on the other hand I write, resting actively. And in all my travels I am interested in life as such, what I experience on the spot, real encounters with people and places. Because no one can tell me the story of life from a specific place, until I go there to live it firsthand. That is precisely why traveling means experiencing the reality of a place in a compressed, immediate way[11].
Everywhere I saw the minuses immediately, that I bumped into them, but also the great potencies of places. You can’t move one place to another, but you can bring a specific place to shine. Just as you can see the great gifts of people, but, at the same time, their non-capitalization. You can encourage someone, you can advise them for a long time, but he chooses to do nothing with himself, to endlessly bury his potencies. And that is precisely why, the preaching is always a painful cry, a cry of truth, to the hearts of people. For whoever listens to His voice multiplies talents, but whoever does not want to, dies with the treasure under his pillow. And how much could we not do with our zeal for good? But we choose to be silent, to be lazy, to forget…[12].
Therefore, my beloveds, when the Lord stopped the storm, the Holy Apostles worshiped Him and recognized that He is the Son of God [Matteos 14, 33, BYZ]. From His miracle they knew who He is. Because we, sinners, also know the Lord from His great miracles with us. And because we know Him from our life, from His encounter with us, we are grateful to Him for everything. Because He comes and lifts us from our illness, from our needs, opens new doors for us, opens new perspectives for us, so that we may always do His will. And this is what we must do: live with Him in peace and in divine joy! Amin[13]!
[1] Started at 7.50, in day of thursday, on 23 july 2026. Sun and clouds, 17 degrees, wind of 6 km/h.
[2] Iubiții mei, pentru cel care nu citește cărți sfinte și grele, cărțile teologice sunt o furtună, pentru că ele sunt pline de multe gânduri. Și el, de obicei, nu are gânduri. E o cameră de luat vederi umană, un martor al lucrurilor, un văzător al lor, dar nu unul care le gândește, care își pune problema a ceea ce sunt și care e scopul lor. Și de aceea mulți nu citesc pentru că nu vor să fie bulversați. Începi să ai gânduri, multe gânduri, multe înțelegeri. Și ei se tem de multul mental, pentru că sunt pragmatici. Vor să facă lucruri din care să scoată bani. Iar gândurile nu fac bani. Și nu citesc cărți pentru ca să nu coboare în ei, să nu devină complicați, să nu devină profunzi.
[3] Am fost în prima parte a concediului nostru în 4 orașe: Timișoara, Arad, Oradea și Piatra Neamț și mi-am propus să mă odihnesc mental. Am citit, m-am rugat, am discutat îndelung cu Doamna Preoteasă, dar mi-am propus să nu aprofundez, să nu cobor în gânduri, să mă țin la suprafață. Și în ultimele două săptămâni am trăit și eu fără gânduri multe, ca unul care privește, își notează, trece mai departe, se pune la masă, vorbește lucruri casnice, dar nu aprofundează, nu scrie, nu creează lucruri de adâncime. Și Maica Preoteasă îmi spune că oamenii comuni așa trăiesc de obicei. Că ei n-au gânduri, au numai ceea ce văd și aud. Și i-am dat dreptate! Pentru că gândurile apar când gândești, când aprofundezi, cânt citești textele grele ale Bisericii și ale literaturii mondiale. Căci dacă nu ești în gânduri, ești un teren viran. Ești o lume săracă de populație mentală, pentru că gândurile mari, sfinte, sunt cele luminate de Dumnezeu, sunt cele pentru care gândești, contempli, te ascetizezi neîncetat.
[4] Și omul se plimbă, vede, aude și subiectele de discuție sunt cele de la suprafață. Sunt subiecte de memorie. Cancanurile sunt ce ai auzit, ce ai văzut și ce mai înflorești și tu ca lucrurile să fie și mai siropoase. Dar ca să ai subiecte profunde de discuție trebuie să cobori în tine însuți, în cărți, în experiențele oamenilor, pentru a cunoaște lucrurile din interior. Că oceanul e într-un fel pe afară și în alt fel când te scufunzi în el. Și scufundarea în oceanul cunoașterii înseamnă să nu îți fie frică să gândești, să nu îți fie frică să afli adevărul despre tine și despre lumea ta, să nu îți fie frică să te bucuri de adevăr. Pentru că adevărul lui Dumnezeu e cel pe care îl afli când gândești, când aprofundezi, când pui lucrurile cap la cap, cânt descoperi coerența interioară a lumii lui Dumnezeu. Pentru că toate au amprenta Lui, au rațiune interioară, au adâncime neimaginată. Și dacă începi să citești, începi să afli ceea ce nu vezi de la suprafață: adevărul fără fund al vieții umane. Al vieții cu Dumnezeu.
[5] O apă aparent lină este o minte fără iubire pentru adevăr. Când nu te interesează adevărul, nu vrei să te scufunzi după el. Și dacă nu te scufunzi, nu faci valuri, nu depui eforturi. Dar comoara e în adâncul oceanului, a cunoașterii, și nu la suprafață! Dacă nu știi cum arată o furtună, crezi că oceanul e o suprafață de apă placidă, fără chef de viață. Dar când vezi ce face vântul cu apa, cum o ridică și o coboară, cum furtuna te poate omorî imediat, înțelegi că oceanul nu este liniște, ci o înspăimântătoare lecție de supraviețuire. Pentru că scapi de furtună numai dacă știi să reziști. Dacă reziști în credința ta în Dumnezeu, în dorința ta de a trăi curat împreună cu El.
[6] Corabia Sfinților Apostoli era în mijlocul mării și ea era „lovită de valuri [βασανιζόμενον ὑπὸ τῶν κυμάτων]” [Matteos 14, 24, BYZ]. Corabia lor este Biserica lui Dumnezeu, cea lovită mereu de valuri potrivnice, ideologice, demonice. Fiecare gând rău e o luptă cu Biserica lui Dumnezeu, cu adevărata viețuire a omului. Pentru că orice gând rău e satanic, e de la demoni, și ei ne învață contrariul vieții curate, sfinte. Când cauți adevărul lui Dumnezeu, ai parte de multe împotriviri. Dar fără acele valuri, fără acele împotriviri la adresa ta, nu înțelegi frumusețea adevărului. Pentru că a trăi în adevărul lui Dumnezeu înseamnă a suferi toate pentru El. Pentru că viața fără El e o viață la suprafață, e o viață fără adâncime. Dar viața cu El este tot oceanul, toată cunoașterea mântuitoare, tot ceea ce ne împlinește pe noi.
[7] Vântul [ὁ ἄνεμος] era împotriva Bisericii [Ibidem], a corabiei mântuirii. Vântul este ideologia potrivnică, este duhul lumii, este erezia. Când te suflă vântul ești anemic, ești fără putere. Dar corabia Bisericii nu e singură! Ci Dumnezeu e Cel care conduce Biserica în întregime și pe fiecare dintre noi în parte. Și duhul lumii încearcă să ne facă lumești, să ne scoată din Biserică, să ne sufle departe, pe când Dumnezeu coboară în noi prin slava Lui și ne face liberi, liberi cu adevărat, pentru că ne umple de adevăr, de pace și de sfințenie. Și noi, trăind ca niște oameni liberi, dar nu libertini, Îi slujim Lui pe marea acestei vieți, Îi slujim neîncetat, pentru că suntem slujitorii Lui. Suntem cei care nu luăm seama la puterea vântului, a ispitelor, a necazurilor, ci la mulțimea harului lui Dumnezeu care coboară în noi neîncetat. Pentru că El, Cel care e în noi, e tăria noastră, e fermitatea noastră, este Cel care ne face să stăm pe piatra credinței.
[8] Ce ne spune Domnul nouă, tuturor, nu numai Sfinților Apostoli? „Îndrăzniți [Θαρσεῖτε]! Eu sunt [Ἐγώ εἰμι]! Nu vă temeți [Μὴ φοβεῖσθε]!” [Matteos 14, 27, BYZ]. Pentru că cine Îl iubește pe Dumnezeu îndrăznește întru El. Cine Îl iubește pe El știe că nu trebuie să se teamă de problemele vieții, pentru că Domnul este cu noi. Căci probleme avem în fiecare zi. În fiecare zi avem nevoi de tot felul. Dar toate nevoile noastre trebuie să le trăim cu Dumnezeu, cu Cel care ne întărește pe noi în tot lucrul cel bun. Pentru că lucrurile bune sunt cele care ne împlinesc, care ne mântuie. Și Biserica lui Dumnezeu ne duce în Împărăția Sa, ne duce în intimitatea veșnică cu El, pentru că ne învață tot binele Lui. Dar demonii, potrivnicii noștri, vor să ne coboare în Iad, pentru că ne învață răul sub multele lui forme. Însă Domnul ne curățește de tot păcatul, pentru că împlinirea noastră e viața cu El.
[9] Calamitatea e cea care naște frica extremă. Atenția noastră e maximă la un accident, la un cutremur, la o inundație, pentru că încerci să faci toate lucrurile în fracțiuni de secundă. Vrei să scapi dimpreună cu ai tăi și cu cât mai multe bunuri, cu bunurile importante. Dar Domnul umblă pe mare, umblă pe apele instabile, pentru ca să ne spună că El este deasupra instabilității. Noi ne temem pentru că nu suntem înrădăcinați în viața cu El. El a subliniat puțina credință a Sfântului Petros și că ea este cauza îndoielii sale [Matteos 14, 31, BYZ]. Ne îndoim pentru că ne considerăm singuri, fără El, fără ajutorul Său. Dar noi nu suntem niciodată singuri! Noi suntem dimpreună cu El, El e cel mai aproape de noi, dar vrea să vadă iubirea noastră pentru El. Vrea să vadă credința noastră în El. Pentru că răbdarea noastră în credință ne înmulțește dragostea față de El. Răbdarea noastră în credință ne mântuie, pentru că rămânem în așteptarea Lui, a voii Lui cu noi.
[10] Am vizitat 4 orașe, ne-am odihnit, am rămas la suprafață, pentru ca mintea mea să se odihnească puțin. Dar m-am întors din vacanța gândirii, am coborât în gânduri, în profunzimi, și am coborât la familiaritatea mea cu marile nevoi ale omului. Pentru că marile nevoi ale omului sunt cunoașterea, iubirea, împlinirea, pacea duhovnicească. Ceea ce gândești și simți în același timp. Și când te decizi să faci ceva, atunci întreaga ta persoană e în acțiune și împlinirea ta, dacă faci un lucru bun, e totală. Pentru că întreaga ta ființă participă la bine, la voia lui Dumnezeu, la viața cu Dumnezeu. Dar fără întoarcerea la marile cărți ale Bisericii și ale lumii nu există coborâre în sine și, în primul rând, fără pocăință, care e marea coborâre în noi înșine. Începem să avem gânduri atunci când începem să ne judecăm pe noi înșine, să ne judecăm viața în lumina voii lui Dumnezeu. Și când ne punem întrebări despre noi, atunci ne găsim vinovați de multe lucruri, pe care le spovedim cu durere. Pentru că păcatele noastre sunt nefericirea noastră. Și scoatem afară păcatele din noi, le scoatem prin spovedirea lor, le scoatem ca pe niște rufe cu totul murdare și uzate.
[11] Nu pot trăi fără cărți, fără rugăciune, fără crezuri. Citirea e o muncă reală, profundă și împlinitoare, după cum e și scrisul. Când sapi via, muncești, când citești, muncești, când muncești, te împlinești. Și te împlinește deopotrivă și munca trupească și cea cu mintea, pentru că fiecare muncă are roadele ei. Roade bune și împlinitoare. Călătoresc și scriu la Călătoriile vieții mele, la o carte în mai multe volume. O carte autobiografică îmbogățită cu multe referințe istorice, culturale, teologice. Pe de o parte călătoresc, pe de altă parte scriu, odihnindu-mă în mod activ. Și în toate drumurile mele mă interesează viața ca atare, ceea ce trăiesc la fața locului, întâlnirile reale cu oamenii și cu locurile. Pentru că nimeni nu îmi poate povesti viața dintr-un loc anume, până când nu mă duc acolo ca să o trăiesc pe viu. Tocmai de aceea, a călători înseamnă a trăi în mod comprimat, imediat, realitatea locului.
[12] Peste tot am văzut minusurile imediat, că m-am lovit de ele, dar și marile potențe ale locurilor. Nu poți muta un loc în altul, dar poți aduce la strălucire un loc anume. Așa după cum poți vedea marile daruri ale oamenilor, dar, în același timp, nevalorificarea lor. Tu poți încuraja pe cineva, îl poți sfătui îndelung, dar el alege să nu facă nimic cu el însuși, să își îngroape la nesfârșit potențele. Și tocmai de aceea, predica e mereu un strigăt dureros, un strigăt al adevărului, spre inimile oamenilor. Căci cine ascultă glasul Lui, acela înmulțește talanții, dar cine nu dorește, acela moare cu comoara sub pernă. Și câte n-am putea face cu râvna noastră pentru bine? Dar alegem să tăcem, să lenevim, să uităm…
[13] De aceea, iubiții mei, când Domnul a încetat furtuna, Sfinții Apostoli I s-au închinat Lui și au recunoscut că El este Fiul lui Dumnezeu [Matteos 14, 33, BYZ]. Din minunea Lui au cunoscut cine este El. Pentru că și noi, păcătoșii, Îl cunoaștem pe Domnul din minunile Lui cele mari cu noi. Și pentru că Îl cunoaștem din viața noastră, din întâlnirea Lui cu noi, Îi suntem recunoscători pentru toate. Pentru că El vine și ne ridică din boală, din nevoile noastre, ne deschide uși noi, ne deschide noi perspective, pentru ca să facem mereu voia Lui. Și asta trebuie să facem: să trăim cu El în pace și în bucurie dumnezeiască! Amin!