Dincolo de nisipuri [7]
Fănuș Neagu, Dincolo de nisipuri. Povestiri, Ed. Semne, București, 2002, 388 p.
*
Începe Acasă de la p. 140. Salcâmii pitici, p. 140; îi place mirosul de pâine coaptă, p. 141, care și mie îmi place mult; „mă înjunghie tristețea”, p. 142; „între străini nu ești nicăieri”, p. 142; „Mi-am uscat tinerețea prin gări, îmi vine să plâng întruna, și m-am înrăit în câmpia asta blestemată”, p. 142; nevasta tristă, p. 143; căruțele neunse, p. 143, la osii; șoferul se numea Geană, p. 144, pentru că trăgea cu ochiul la călători. Îi fila, era ultra atent la ei, le învăța mișcările. Sta cu geana pe ei.
Lapte de porumb, p. 145. Se referă la porumbul crud, cel de fiert; „s-a îmbătat cui”, p. 146; „cânți ca un fund de farfurie”, p. 147; majoritatea bătrânilor mor în somn, p. 149; micile case de pe deal „așteptau răbdătoare să vină iarna și să le jupoaie pereții”, p. 149; bătrâna Gherghina a venit să moară în casa ei, dar casa ei devenise între timp Sfatul Popular, p. 151; Și bătrâna, într-adevăr, muri acolo, închinându-se și rugându-se, p. 152; din p. 153 începe Zgomotul; locomotiva de mărimea unei pisici, p. 153; gura amară de la fiere, p. 154; „a murit mâncând dulceață de smochine”, p. 155; halucinațiile oboselii, p. 157; „Voi[,] ăștia din București[,] spuneți tot ce vă trece prin cap și-aveți aerul că nu vă pasă de nimic”, p. 158.
Băgau frunzele de plop în casă pentru ca să nu degere, p. 158; „Zâmbetul îi urâțea fața lungă, cioplită în linii ferme”, p. 159; „Fetele nemăritate sunt întotdeauna mai aproape de moarte decât bătrânele de șaptezeci de ani”, p. 160. Cu sensul că ele, cele nemăritate, se sinucid; „Olimpia are brândușe în rochie și miros a fund de râpă în care s-au tăvălit lupii”, p. 161; vrea să picteze zgomote, p. 162; să faci zgomot pentru cei care pleacă din viața ta, p. 162; „cerul deasupra fluviului era înalt”, p. 163.
De la p. 164 începe povestirea Iarbă vânătă; „marea dormea sub bărci” și era „trândavă”, p. 164, leneșă; mirosul „nedefinit, răcoros” era „ceva între esență de brad și mucegai de marmură”, p. 168; ochii goliți de expresie, p. 168; norii negri, cei în formă de câini, aveau „boturile lungite spre soare”, p. 169; „Bani au numai nebunii și proștii”, p. 171; „plângea tăcut, cu limba [își] aduna lacrimile prelinse la colțurile gurii”, p. 174; marea enigmă a fiecărui om e trecutul, p. 177; din p. 182 începe Doi saci de Poștă.
O hulă în p. 183; „tocurile ei băteau sfidător pardoseala de lemn”, p. 185; „eu mă gândesc liniștit la femei”, p. 186; Iancu Ezaru, p. 186. Numele de familie există; „dinții de viplă”, p. 188, vipla fiind „aliajul de oțel cu crom și nichel, inoxidabil și rezistent la acizi, folosit în tehnica dentară”[1]. Numiți popular: dinții de fier; femeia de 30 de ani care „înțelege că stingerea a pătruns în pântecele ei”, p. 188; pe Pruteanu „l-a tăiat în două o mitralieră”, p. 191. Și de ce „pute” viața „a varză clocită”, p. 191,? De ce nu pute a flori de câmp? A frumusețe? Mi-e așa îmi miroase: a împlinire. Viața e o mare împlinire dacă o trăiești cu Dumnezeu.