Titlul nu e întotdeauna același
Era felul acela de femeie care îți dădea falsa impresie că știe totul despre tine. Chiar și ceea ce tu nu știi, că n-ai de unde să știi. Că tu, ca bărbat, ai nevoie de ea ca să înțelegi ceea ce tu nu știi. Dar el își mânca porția de colivă, porție primită azi dimineață, cu sentimentul că e liniștit. Că nu poate fi decât liniștit. Pentru că femeia, atunci când vrea să îți dea lecții, e didacticistă, dar tu trebuie să fii liniștit. Să pari liniștit și pentru ea, adică să fii cu adevărat liniștit. Pentru că liniștea o dezamorsează. Răcoarea de 17 grade s-a făcut după prânz căldură, excesul de explicații n-are de-a face cu literatura mea, ci, dimpotrivă, se taie piatra direct din munte, fără să se redea contextul. Presupun că tu știi, că intuiești despre ce e vorba. Nu trebuie să îți spun totul. Nu trebuie să fiu prolix, ci surprinzător. Ca atunci când intri într-o librărie, pe care crezi că o știi ca-n palmă, deși nu știi nimic, și găsești acolo niște cărți, într-un raft anume, pe care le căutai de ani. Sau nu le căutai deloc. Și de ce ai căuta niște cărți, pe care nu vrei să le citești? Niște cărți care te fac să îți bubuie capul, care te fac să zbori, să fii întâiul om care le înțelege așa de bine. Dar, să fim înțeleși, cărțile sunt tot la fel de singure ca femeile! Ele merg în autobuz cu acel aer de părăsire, de însingurare nocturnă, când nu știu cui să vorbească și, mai ales, ce să-și spună. Discuțiile interminabile dintre mame și fiice sunt ca trenurile noastre, care, uneori, nu ajung în stație. Nu ajung, ci rămân într-un orar al întârzierii minute în șir. Totul e aproximativ: totul de la plecare până la sosire. Ce își spun nu contează. Contează dacă au rămas certate sau nu. Pentru că la următorul telefon își vor spune aceleași banalități sau, în prealabil, își vor cere iertare.
Întorcându-se spre tine, lucru inevitabil, cel care ești bărbatul sau amantul lor, îți vor face dăscălirea de care nu ai nevoie, după cum și ele au fost bătute la cap ani în șir. Îți vor spune lipsurile reale sau imaginare, ce ar fi trebuit să spui în situația anume, pentru că anii de detenție prin care au trecut le-au încărcat gradual pentru această descărcare lingvistică. Și pe cine să își verse ele focul, dacă nu pe noi, iubiții lor?! Că și mamele lor, deși le-au iubit, au făcut la fel: le-au tocat mărunt, pe toate părțile, ca să le prăjească pentru viață. Și viața, care se învârte în jurul nostru, e viața în care ne ține nouă lecții. Mai spre zori sau mai spre miezul nopții, când vrei să dormi sau să te trezești bine, și ești lovit din apropiere. Ești lovit cu îndemânare. „Nu ți-am spus eu că așa stau lucrurile?!…”. Consimți sau nu, te poți eschiva privind în telefon sau în televizor, dar așa a fost și la 1848. S-a cerut libertate națională. Noi am spus cu toată conștiința că suntem români[1] și nu chinezi. China e acolo, la ei, departe, dar noi suntem români! Și noi mâncăm românește, noi simțim românește, noi suntem creștini, noi nu știm cât de frumoasă e țara noastră, pentru că nu o cunoaștem pas cu pas, dar unii ne mai spun lucruri amestecate despre ea. Istoria noastră e ca femeia iubită: dacă ai timp, o asculți, dacă nu, ea tace și butonează cu nervi pe telefon. A te duce în istorie înseamnă a te duce la bibliotecă. Dar dacă te duci la biblioteca online, via smartphone, trebuie să te apuci să citești și cititul trebuie zdrobit pentru vinul cel limpede. Chintesență, domnule! Uite ce culoare are adevărul!
Are să-ți spună multe, pentru că ai enervat-o. Și ai enervat-o, nu pentru că nu știe că și ea e de vină în ecuație, ci pentru că nu îți faci timp să te simtă. Are nevoie să te simtă, să reafirmi dragostea, să fii acolo când trebuie, adică tot timpul, că tot timpul e dragoste. E timp pentru dragoste. Noi suntem români, acesta nu e un slogan, ci o conștiință de sine!, noi iubim, noi scriem pentru posteritate cu tot prezentul nostru, femeile sunt atente sau nu, depinde ce fel de sinceritate ai sădit în inimile lor, și noi le iubim pentru că ne împlinesc, da, ne împlinesc enorm de mult, făcându-ne să ne simțim acasă.
Coliva binecuvântată e o alinare. O mănânci cu atenție, cu rugăciune, pentru că și tu vei fi în aceeași situație…El mânca din acea porție introdusă în plastic în timp ce ea îi spunea despre romanul pe care îl citește. Soarele e o explozie a inimii. Cu cât mai impunător, cu atât mai doborâtor pentru autor. Avem un Soare în noi, care ne sfințește neîncetat, El, Dumnezeul nostru, dar și un soare în afara noastră, care ne amintește cum e fără dragoste. Căci fără dragoste e întuneric, e monolog, e nevroză. Și oricât am banaliza nevoia de alteritate, noi trăim pe baza alterității. Pentru că ea este în fața mea și îi pot spune, așa, dintr-o dată, ce simt, ce vreau să mai scriu, ce am vrut să spun atunci când am spus că…Iar ea, nu contează la ce oră, aidoma mie, mă privește cu față luminoasă și îmi spune ce și-a amintit de acum 40 de ani, când a intrat în Biserică și s-a închinat și a simțit că e acolo, chiar acolo. Iar mai apoi marea liniște, pe câmp, când s-a defectat mașina, și nu era niciun țipăt, niciun zgomot, nicio fâlfâire de aripă…
Da, știu asta foarte bine: trăim din adevăruri abisale, care ne fac să plângem împlinitor. Titlul e una și lacrima e alta, e lucru sigur. Telecabina ajungea în 8 minute, erai sigur că te duci și te întorci, dar cu toate astea erai în așteptare. A venit ploaia deodată, ne-am găsit uniți sub umbrela celor care făceau fotografii lângă ursul de lemn, cel care l-a înlocuit pe ursul împăiat de odinioară, lângă care m-am fotografiat în copilărie. La înălțime, dar și cu profunzime interioară. Criticul literar vrea să privim societatea de sus sau de jos, să o trecem prin ideologii și remedii, dar eu vreau să o privesc din toate părțile. Să privim viața din toate părțile, cu personaje care vin și nu mai pleacă nicăieri, pentru că nu le aruncă nimeni afară din carte. Această structură atât de cuprinzătoare, cartea, e o inimă mare. E o inimă care iubește pe toată lumea, care conține pe toată lumea, chit că unul zice una, iar altul alta, orice exercițiu critic nestrăpungând cetatea. Pe vârf de munte, cetatea stă scrisă, cu toată puterea ei înăuntru. Și doar floarea de colț, ce crește lângă ea, ca planta cea rară, spune că ce-a fost scris este o revelație.
[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Revoluția_Română_din_1848.