Mario Vargas Llosa: Opera jurnalistică [2]

Mario Vargas Llosa, Focul imaginației. Opera Jurnalistică I. Cărți, scene, impresii, muzee, traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Antonescu, Ed. Humanitas Fiction, 2025.

 

„Timp de trei secole, romanul a fost un gen damnat în America Latină”, fiind interzis de Inchiziția spaniolă, p. 34. „Inchizitorii spanioli […] au interzis publicarea sau importul de romane în coloniile hispano-americane, cu argumentul că aceste cărți aiurite și absurde – adică mincinoase – pot fi periculoase pentru sănătatea spirituală a indienilor. Din acest motiv, hispano-americanii au citit numai ficțiuni de contrabandă vreme de trei sute de ani”, pentru că p. 57.

Iar Llosa susține „caracterul esențialmente laic al romanului, natura sa potrivnică sacralității (nu există roman mistic memorabil), înclinația sa de a da preferință subiectelor omenești și nu celor divine, și de a trata aceste subiecte în mod subversiv”, p. 34. În opinia lui, „culturile religioase produc poezie, teatru, nu romane”, p. 63. Iarăși o concluzie exagerată, prin prisma propriei istorii și mentalități, care tinde să excludă  realități și experiențe la care el nu a avut acces.

Primul roman latino-american a apărut în Mexic, în 1816. „Romanul latino-american a fost, până la sfârșitul secolului [XIX], un gen reflexiv, și apoi, până de curând, un gen primitiv” (ibidem).

„Frontiera dintre romanul reflexiv și romanul din prima perioadă a fost feminină și folclorică. O matroană din Cuzco, Clorinda Matto de Turner, a scris la sfârșitul secolului al XIX-lea un foileton îndrăzneț: Păsări fără cuib (1889). Sacrilegiile, adulterele, incestul, relațiile sexuale cu minori și alte grozăvii ale cărții nu erau originale; în schimb, cu adevărat original era faptul că descria condiția mizeră a indianului din Anzi și zugrăvea cu lirism […] peisajul munților peruani. Astfel s-a născut în literatura latino-americană acest curent care […] avea să inunde continentul până în zilele noastre” [„curent care exaltă tot ce este creol (descendent din europeni, născut în America)” – n. tr.], p. 35.

Acest curent „a însemnat, de asemenea, deșteptarea politică a scriitorilor după abuzurile oligarhiilor creole și după jaful imperialist săvârșit de Statele Unite. Însă, pe plan literar, a constat dintr-o confuzie între artă și artizanat, dintre literatură și folclor, dintre informație și creație”, p. 36.

În secolul XX, „autorii latino-americani au renunțat să-i copieze pe autorii europeni, și acum, mai ambițioși, mai candizi, copiază realitatea”, p. 36.

„abisul care există încă în spaniolă între limba vorbită și cea scrisă”, p. 44.

„Realismul magic” al lui Carpentier, p. 46, și faptul că „realitatea poetică suprarealistă, produs în Europa al imaginației și al subconștientului, ar fi în America Latină realitate obiectivă”, p. 47.

Pentru Llosa, demonii sunt „ființe strict omenești: un anumit tip de obsesii negative […] care stârnesc dușmănie între om și realitatea în care trăiește”, p. 50.

Sartre a declarat: „scriitorii, toți nebuni de legat”, p. 51.

Îl consideră „deicid” pe García Márquez pentru „ambiția rebelă” și pentru „aspirația naratorului de a reface realitatea”, p. 52. Dar se declară „profan” în materie de teologie, ibidem.

„Avangarda intelectuală de stânga din Europa […] analizează acum literatura printr-o prismă construită cu matematici superioare, cu formalismul rus din anii 1920, cu teoriile lingvistice ale Cercului de la Praga, cu Cărticica roșie a lui Mao și cu un strop de orientalism budist”; „tezele gânditorilor neomarxiști pe care Europa occidentală îi aduce la modă”, p. 56 (scria în 1972). Nihil novus…

„Romanele mint – nu pot face altceva”, p. 57. „Oamenii nu sunt mulțumiți de soarta lor, și aproape toți – bogați sau săraci, geniali sau mediocri, celebri sau necunoscuți – și-ar dori o viață diferită de cea pe care o duc. Pentru a potoli – în chip înșelător – acest apetit s-au născut ficțiunile”, p. 58.

Llosa prezintă poetic necesitatea ficțiunilor: „Când citim romane, nu mai suntem omul care suntem, ci și ființele vrăjite printre care ne transpune romancierul. Transpunerea este o metamorfoză: reduta sufocantă care e viața noastră reală se deschide și ieșim preschimbați în alții, ca să trăim în locul acestora experiențe străine, pe care ficțiunea le face să fie ale noastre. Vis lucid, fantezie întrupată, ficțiunea ne întregește pe noi, ființe mutilate cărora le-a fost impusă dicotomia cumplită de a avea o singură viață și facultatea de a dori mii de vieți”, p. 62-63.

De ce suntem „ființe mutilate”? Cine ne-a mutilat?! Cine „ne-a impus” să avem o singură viață și cine ne-a dăruit „facultatea de a dori mii de vieți”? A apărut dorința de a trăi veșnic în urma evoluției naturale a speciilor? Autorul aruncă pe hârtie cuvinte frumoase despre roman și ficțiune care au în spate, de fapt, o întreagă ideologie și multe concepte pe care nu se dorește să le lămurească în amănunt, cu aceeași patimă cu care își apără filosofia de viață.

„În miezul tuturor ficțiunilor licărește un protest. Cine le-a plăsmuit a făcut-o pentru că nu a putut să le trăiască, și cine le citește (și le crede) găsește în fantasmele lor chipurile și aventurile de care are nevoie pentru a-și îmbogăți viața. Acesta e adevărul exprimat de minciunile ficțiunilor: minciunile care suntem, care ne consolează și ne despovărează de nostalgiile și frustrările noastre”, p. 63. Lumea romanelor, a prozei, a ficțiunilor, în general, ne poate îmbogăți, e adevărat, dându-ne posibilitatea să cunoaștem experiențe străine, la care altfel nu am avea acces. Dar nu orice fantezie sau aventură ficțională ne poate elibera de ceea ce ne apasă. Dimpotrivă, sunt oameni care, neputând deosebi prea bine realitatea de ficțiune, ajung să creadă în ceea ce nu există și să facă lucruri rele, abjecte sau chiar abominabile, fiindcă ceea ce își imaginează ei în mintea lor devine mai important decât adevărul. Sau chiar dacă nu se pune problema deviațiilor psihice sau duhovnicești, simpla imaginare a unei realități mai bune (așa cum și-o dorește sau închipuie omul) nu-i poate aduce niciunui cititor fericirea, decât pe termen scurt, lăsându-l și mai frustrat pe mai departe. Pierderea la nesfârșit în visare nu face viața nimănui mai bună, chiar dacă rețeta lui Llosa sună foarte apetisant.

„Ce încredere putem acorda, prin urmare, mărturiei romanelor despre societatea care le-a produs? Erau astfel oamenii aceia? Erau, în sensul că așa voiau să fie, așa se vedeau iubind, suferind și desfătându-se. Aceste minciuni nu sunt măturii ale vieților lor, ci demonii care le-au scornit, visurile cu care se amăgeau pentru ca viața pe care o trăiau să fie mai suportabilă”, p. 63. Dacă prin „demoni” înțelege „ființe strict omenești: un anumit tip de obsesii negative”, p. 50, de ce totuși folosește termenul „demoni”? Eu asta n-am înțeles niciodată la cei care s-au declarat cu obstinație atei: de ce sunt atât de obsedați de cuvinte și realități din sfera religioasă?