Mario Vargas Llosa: Opera jurnalistică [3]
Mario Vargas Llosa, Focul imaginației. Opera Jurnalistică I. Cărți, scene, impresii, muzee, traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Antonescu, Ed. Humanitas Fiction, 2025.
„Minciunile din romane nu sunt gratuite: ele umplu lacunele vieții. De aceea, când viața pare împlinită și absolută și, grație unei credințe ce justifică și absoarbe totul, oamenii se conformează destinului lor, romanele nu sunt de niciun folos. Culturile religioase produc poezie, teatru, nu romane. Ficțiunea este o artă a societăților în care credința experimentează o criză, unde e nevoie să crezi în ceva, unde viziunea unitară, naivă și absolută a fost înlocuită de o viziune neclară și incertă cu privire la lumea în care se trăiește și în cea de dincolo. Pe lângă amoralitate, în sânul romanelor se cuibărește un anume scepticism. Când cultura religioasă intră în criză, viața pare că se scurge din schemele, dogmele, preceptele care o țin și devine haos: acesta e momentul privilegiat pentru ficțiune. Ordinea sa artificial oferă refugiu, siguranță, și în ea se înglobează nestingherit acele dorințe și temeri pe care viața reală le stârnește și nu reușește să le satisfacă sau să le alunge. […] Revenirea la realitate este întotdeauna o sărăcire brutală: conștientizarea că suntem mai puțin decât visam. […] A ieși din tine însuți, a fi altcineva, chiar dacă iluzoriu, este un mod de a fi mai puțin sclav și de a experimenta riscurile libertății”, p. 63-64.
„Ficțiunea este viața care n-a fost, cea pe care am fi dorit-o să fie”, p. 68.
Llosa pleacă de la preconcepții precum: omul credincios e împlinit doar în aparență, oamenii credincioși sunt conformiști și își acceptă fatalist destinul etc. De unde știe, dacă nu a trăit ca un credincios? Romanele sunt de folos și pentru oamenii religioși, dar nu în sensul de a-i împlini prin iluzionare.
Dacă ai pierdut credința în Absolut, o poți înlocui prin credința în ceva despre care știi cu siguranță că e o ficțiune și o iluzie? De ce viziunea religioasă e „naivă” iar credința în iluzii nu e naivă?
Însă poate fi mulțumitoare vreodată, pentru oricine, o minciună sau o înșelăciune care nu transformă viața nimănui, ci doar îl hrănește cu iluzii? Llosa e un adversar al religiei, considerând că ficțiunile ameliorează greutatea vieții pe pământ, fiind deci benefice. Însă ele au caracter relativ și temporar. Minciuna mare pe care o livrează Llosa și alții care cred ca el constă în faptul că nimeni, dacă se află într-o mare primejdie sau într-un impas grav, nu apelează la ficțiune, ci caută o soluție concretă pentru a se salva. Niciun om care, spre exemplu, se îmbolnăvește sau se accidentează, nu începe să viseze că e sănătos și se simte perfect, ci caută imediat ajutor și scăpare. La fel, de vreme ce omul știe că urmează să moară, nu contează cât de târziu, dacă e întreg la minte, va căuta să afle cum să se mântuie, nu să viseze că trăiește experiențe străine sau viața pe care nu o are, adică o viață mai bună în care are mai mulți bani, lux și plăceri, că e mai frumos, mai deștept și mai bogat decât este. Reveriile acestea îi pot umple imaginația, dar îi mutilează sufletul, atâta timp cât sunt false și îl fac tot mai nemulțumit și mai egoist și mai cinic.
Omul care zice că se mulțumește cu ficțiuni pentru a rezolva problema morții și a eternității nu face decât să considere că nu va veni niciodată clipa în care va părăsi această lume sau că aceasta e undeva departe. Dar nicio ficțiune nu îl va salva atunci.
Nu înțeleg cum poți să devii mai puțin sclav dacă visezi că ești mai puțin sclav…
Paradoxul e că toate utopiile acestea despre superioritatea ficțiunii nu se potrivesc deloc cu doctrina socialistă sau comunistă, în care Llosa credea la momentul respectiv.
„Ficțiunea este omul «complet», cu adevărul său și cu minciuna sa contopite”, p. 65. Omul făurit din adevăr și minciună nu este un om „complet”, este un om descompletat, lipsit de har. Condiția umană adevărată este cea paradisiacă, nu cea a unui om muritor și nefericit, care își acoperă nimicnicia cu iluzii.
„Curios, cu toate că este atât de evidentă natura lor înșelătoare, aptitudinea lor frauduloasă, întotdeauna au fost (și vor fi mereu) oameni care să susțină că teatrul – ficțiunea în general – trebuie să exprime și să răspândească adevărul religios, adevărul ideologic, adevărul istoric, adevărul moral. Nu, misiunea teatrului – a ficțiunii în general – este să făurească iluzii, să ademenească”, p. 69. Aici, autorul încurcă lucrurile intenționat. Orice operă literară e ficțiune, dar nu orice operă literară se preocupă să vrăjească, să exalte patimile și viciile umane, să corupă prin imoralitate, erezii, imaginație luxuriantă care incită pasiuni și instincte care dezumanizează, nu înalță. Autorul se preface că nu știe sau că uită aceste aspecte elementare ale culturii literare. Inclusiv în romanele menite „să ademenească”, există o mare doză de adevăr și de realism, care ține, de fapt, cititorii atenți, pentru că simpla fantezie despre cai verzi pe pereți nu satură interior pe nimeni.
Literatura nu are voie să transmită adevărul religios, istoric, moral, pe motiv că acestea sunt ideologii, zice Llosa. Dar literatura care „ademenește” nu ascunde o ideologie în spate, ba chiar foarte multă ideologie?! Sub paravanul ficțiunii pure este ascunsă ideologia celor care resping religia și morala tradiționale și adevărul istoric și vor să construiască o lume din ficțiunile lor – care nu sunt numai sau neapărat literare, ci sunt religioase, politice și sociale – pe care ceilalți să o accepte. Pentru cei care îi cercetează biografia, Llosa nu este nici pe departe un om al ficțiunii, care să fi trăit, adică, în imaginațiile lui, ci un om de acțiune, implicat adânc nu doar în viața literară, ci și în cea socială și politică. Asta nu e o „aptitudine frauduloasă”, să promovezi ficțiunea ruptă de orice adevăr și să trăiești în realitatea cea mai concretă?