Adrian Păunescu: cronica poeziei unei lumi [13]
Păunescu a resimțit foarte dureros pierderea unor membri ai familiei, fapt care a sporit foarte mult sensibilitatea lui, dar i-a și adâncit reflecția asupra condiției umane și a sensului vieții. Într-un poem, am descoperit tema umilinței care naște cugetarea la moarte (intitulat chiar Umilință[1]):
Pentru că tu ești lumina lumii
și întunericul absenței
umilință
pentru că de la rădăcina ta izvorăște lacrima
pentru că tu ești somnul durerii
umilință
pentru că tu ești mama și groparul
înflorirea și seceta
umilință
pentru că gratiile cuștii se încălzesc
la suflarea ta caldă, iar flăcările iadului se întețesc
umilință
pentru că pământul învârtindu-se încearcă
să se închine și nu-și găsește umerii
umilință [etc]
Umilința sau smerenia e „lumina lumii” pentru că ea ne-a fost predată de către Fiul lui Dumnezeu și ne luminează drumul spre Lumina cea veșnică. Dar este și „întunericul absenței”, pentru că este tortură interioară, durere și deznădejde, „somnul durerii”, pe care le simte sufletul care este smerit de întâmplările vieții sau se smerește singur, prin pocăință. De aici această definiție paradoxală, dar care este întru totul ortodoxă. Esențial este faptul că umilința „izvorăște lacrima”, lacrimile care purifică sufletul. Smerenia aduce în suflet „flăcările iadului”, iadul durerii lăuntrice, fără de care însă nu scăpăm de Iadul de dincolo, cel veșnic. (Și iarăși observ cu uimire cât de ortodox se exprimă Păunescu.)
„Pământul învârtindu-se încearcă/ să se închine și nu-și găsește umerii”: ce definiție superbă a smereniei, cea pe care ne-o induce constatarea marilor noastre neputințe, contemplarea unei umanități care nu vrea să se încreștineze, să se smerească înaintea Domnului care S-a răstignit pentru ea! Și continuă poetul: „nașterea nu e decât bulgărele de rouă/ și de pământ cu care începe o groapă nouă” – odată ce ne naștem, începem încet a muri. Pe pământ, „pașii ne sunt puțini” și „fruntea e plină de spini”, pentru că viața e scurtă, dar suferințele sunt multe (e o retorică perpetuată în lirica noastră de la Sfântul Dosoftei și Miron Costin, actualizată numai de Păunescu, prin experiența sa proprie). Și, încă trăind noi, „se-aude moartea trecând /…/ peste casele noastre clătinate de vânt”, peste ceea ce considerăm noi că e stabilitatea noastră în această viață, pe care o clatină toate vânturile dacă nu o susține Dumnezeu.
Păunescu a înțeles că „stăpânii statuilor sunt păianjenii”, ruina e stăpâna celor care vor să-și facă statui în această viață. Și că „lutul începe să cuprindă patul în care ne culcăm”, că moartea ne împresoară, și că „până la nemurire mai avem de dormit aici/ câteva nopți și câteva morți”: până a trece dincolo, în veșnicie, mai e puțin, dar mai sunt și câteva morți (suferințe) de depășit.
Autorul avea 30 de ani când scria acestea, dar se gândea deja și spera că „înainte de a închide ochii vom găsi secunda în care/ să recunoaștem că multe au fost minciună și amânare”, adică să ne pocăim pentru greșelile și păcatele vieții noastre. „Iubindu-te pe tine”, iubind umilința, „mai putem găsi/ în întunericul mort mâna de lumină a mamei”, fiindcă numai suferind și smerindu-ne sufletul ne putem liniști și ne putem apropia în rugăciune de cei adormiți, simțindu-i duhovnicește.
Ne smerim „pentru că lumina cerului nu ajunge până aici”, mai bine zis pentru că suntem opaci pentru ea, avem ferestrele sufletului murdare și ochii inimii întunecați. Iar pentru a vindeca orbirea lor, umilința este „steaua începutului și steaua sfârșitului”. Steaua începutului pocăinței și steaua sfârșitului ei.
Stau iarăși și mă întreb: expresiile acestea tipic ortodoxe, care dezvăluie tiparul cugetării Creștinismului ortodox, sunt doar rezultatul trăirilor și experiențelor de viață ale poetului, accidental identice cu formulele biblice și omiletice ale tradiției creștin-răsăritene (bizantine), sau este neapărat necesar să bănuim aici lecturi și un orizont mult mai larg, în acest sens al poetului? Eu acord o mare importanță experienței sale de viață, dar nu cred, totuși, că putem explica astfel de versuri (și nu sunt puține, din câte am putut observa chiar și numai până în acest punct al analizei noastre) exclusiv prin aceste experiențe (oricât de semnificative sau zguduitoare), fără bazele, chiar elementare, ale unei culturi duhovnicești.
Păunescu a încercat de multe ori, din răsputeri, după Revoluție, să explice că nu trebuie redus la poza comunistă, a tot citit și recitat din poemele sale, ca dovadă și argument, însă lumea a rămas la eticheta pusă public pe fruntea lui și n-a vrut nimeni să se aplece serios și riguros peste paginile, prea multe, e adevărat, ale cărților sale de poezie. Care dezvăluie o figură mult mai complexă, intelectual și spiritual, decât cea de politician de stânga și poet social…
[1] Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, ed. cit., p. 153.