Adrian Păunescu: cronica poeziei unei lumi [14]
Familiaritatea cu gândul morții l-a făcut pe Păunescu să-și imagineze chiar cum va arăta momentul sfârșitului său: „O, cum Dumnezeu mi-a dat norocul/ Să-ți pot arăta această noapte despre care cred/ Că e noaptea asemănătoare cu ultima mea noapte,/ Vino la fereastră și privește. // Până acum o secundă a nins,/ De acum o secundă s-a făcut mai frig,/ Peste o secundă va începe să ningă din nou /…/ Și eu căzând pe soclul pământului/ Înflăcărat/ Ca un muc de lumânare/ Retezat brusc și căzând spre podea,/ Iubito, noaptea aceea a început,/ Cineva îmi pipăie capul pe întuneric/ Ca pe-un capăt de lumânare/ Ca și când ar vrea să-l aprindă” (O astfel de noapte)[1]. Nu e o viziune poetică laică, ci una ortodoxă, a celui care își dorea să moară ca o lumânare aprinsă, într-o noapte fulgerată de ninsoare. A murit pe 5 noiembrie 2010, nu știu dacă ningea, probabil încă nu, dar mai era puțin până la venirea iernii…
Ceva unic (nerostit de alții) mi se pare că a remarcat Varujan Vosganian despre lirica lui Păunescu: „El nu a scris doar poezii, a scris psalmi. Dragostea de țară, de părinți, de fii, de ceilalți oameni, sunt adesea nu doar poezii, ci sunt rugi”[2]. Și are dreptate, indiferent de cum ne poziționăm fiecare față de statura morală a lui Păunescu.
Într-un poem din acest volum, intitulat Numai libertatea[3], introduce amănunte din relatarea răstignirii Mântuitorului, sugerând că moartea Lui, primită în mod liber, ne-a adus libertatea: „Numai libertatea, numai libertatea,/ pe Golgote crește pârjolită iarba,/ numai libertatea, numai libertatea,/ cuiu-n podul palmei a-nceput să fiarbă /…/ numai libertatea, numai libertatea,/ numai ea există de la cruce-ncoace,/ numai libertatea, numai libertatea,/ ca un timp de rană, ca un timp de pace,/ închegând oțetul, i l-a dus la gură,/ groapa lui se-ntinde-n lume ca o brazdă/ purtând luminoasă, grea semănătură,/ iarbă de Golgote, crește-ncet cetatea,/ pe deasupra umbrei care o domină,/ numai libertatea, numai libertatea,/ crucea e lumină, umbra ei e vină”. În umbra Crucii stăm toți și toți suntem vinovați de moartea Lui.
Referințele la Hristos sau la Dumnezeu sunt multiple în acest volum. Mai adaug doar un exemplu: „Și a venit cineva în mare taină,/ cu giulgi strâmt și cu ochii deschiși mereu,/ prin acești ochi, când e liniște, noaptea,/ se uită la noi Dumnezeu” (Cu slugile)[4].
Deși îi răspunde polemic lui Octavian Goga, autorul poeziei Oltul, în câteva poeme (Curgi[5], Oltul în Ardeal[6], Oltule[7]), scriind că Oltul, „el nu fuge-n veci din țară” și că „Mutatul nu ni-i rostul,/ rostul ni-i să fim aici”, totuși are și momente de dezamăgire amară, precum citim, spre exemplu, în poemul Întuneric în pâine[8], unde consideră că e mai bine să pleci: „E zgomot în casa de fum a frunzei de toamnă,/ Aicea o moarte de om nimic nu înseamnă. /…/ Cu cât e lumină în ochi, cu-atâta e umbră în pâine [cu cât ești mai luminat, mai curat, cu atât ți-e pâinea mai neagră pe lumea asta] /…/ însuși pământul e trist și noaptea se-aude plângând”, iar „apa în lume e apă de sila de-a nu fi pământ”.
Înainte de-a închide discuția despre acest volum, vreau să citez trei versuri care mi s-au părut geniale: „Când au tăcut generațiile/ am putut auzi/ revendicările eternității”[9] (Fertilele tăceri).
[1] Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, ed. cit., p. 143.
[2] Cf. https://ziare.com/adrian-paunescu/inmormantare/inmormantarea-lui-adrian-paunescu-mii-de-romani-s-au-strans-la-cimitirul-bellu-1053617.
[3] Adrian Păunescu, Cartea Cărților de Poezie, ed. cit., p. 133.
[4] Idem, p. 141.
[5] Idem, p. 134-135.
[6] Idem, p. 136.
[7] Idem, p. 138.
[8] Idem, p. 174.
[9] Idem, p. 154.