Mario Vargas Llosa: Opera jurnalistică [4]
Mario Vargas Llosa, Focul imaginației. Opera Jurnalistică I. Cărți, scene, impresii, muzee, traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Antonescu, Ed. Humanitas Fiction, 2025.
„Cărțile plăsmuite de scriitori sunt pline de fantasmele din noi, pe care trebuie să le scoatem afară și să le arătăm la lumină, pentru a nu ne sufoca cu ele înăuntru și pentru ca viața noastră să ni se pară mai suportabilă”, p. 74. Să ni se pară…
„În mod tradițional, în literatură au găsit o cale de evadare privilegiată acele fantasme cu care nouă, bărbați și femei, ne este mai dificil să conviețuim din pricina naturii lor războinice [violente], ascunse și uneori perverse, acești demoni care ne sperie, ne fac să ne rușinăm și de care nu știm cum să scăpăm. Literatura ne-o permite, fiindcă, proiectați în ficțiuni – mai ales dacă acestea sunt izbutite –, acei monștri din străfundurile personalității încetează să mai fie maligni, cuvântul îi domesticește și astfel, îmblânziți, sublimați, capătă și ei drept de cetățenie”, p. 76. Nu demonii ne fac să ne rușinăm, conștiința noastră ne face să ne rușinăm de ceea ce ne aduc demonii în minte și ne îndeamnă să facem. Ar fi bine dacă ar fi atât de ușor de domesticit patimile. Ele pot fi uneori exorcizate prin scris, într-o anumită măsură, niciodată totală. Alteori, însă, nu este suficient scrisul pentru epurarea sufletului. Iar monștri din suflet nu încetează niciodată să fie maligni.
„Ambiția lui Robbe-Grillet de a desființa psihologia (profunzimea, cum spune el) și timpul și de a emancipa total personajele ficțiunii de voința creatorului constituie simple posibilități teoretice, utopii care se spulberă în practică”, p. 86.
Romanul Mizerabilii al lui Victor Hugo „a fost scris într-o perioadă care cuprinde în jur de patruzeci de ani, cu multiple întreruperi”, p. 90. A publicat-o în 1862. „Rămâi uluit contemplând acest munte de scrisori de la cititori de pretutindeni din lume, primite de Victor Hugo pe insula Guernsey, unde era exilat. Faima lui era atât de mare, încât unul dintre plicuri avea drept unică adresă: «Victor Hugo. Oceanul»”, p. 92.
Nathalie Sarraute „împreună cu Alain Robbe-Grillet, a introdus schimbările cele mai subversive în conținutul și forma narațiunii contemporane”, p. 95 – scria în 1964. „Cu toate că aduce un material nou, lumea sa romanescă este, din păcate, rahitică și minusculă. […] Și, de asemenea, sordidă și meschină, și nu cred că o nedreptățesc spunând asta. Însăși Sarraute a vorbit odată despre oameni ca fiind «paraziți ai limbajului zaharisit și acru», «larve ce se agită fără răgaz, răscolesc străfundurile sufletului și aspiră cu deliciu noroiul grețos». […] Am terminat de citit, una după alta, cărțile scrise de Nathalie Sarraute și niciodată, în atâția ani de când tot citesc romane, n-am simțit o asemenea senzație de plictis și de asfixiere”, p. 101-102.
Între p. 103-106, scrie despre biografia lui Balzac realizată de André Maurois, celebra Prometeu sau viața lui Balzac. „Cel mai pasionant dintre cele două mii de personaje din Comedia umană…este…Balzac însuși”, p. 103. Adolescentul Balzac a plecat de acasă la Paris, unde a trăit în condiții mizere și a scris mai întâi poezie și teatru, fără a avea rezultate satisfăcătoare, lucrând „cu mâinile și picioarele pline de degerături […]. Subalimentat, își pierde dinții”, p. 104. Apoi a început să scrie romane „și se va opri numai după treizeci de ani, prematur, învins de moarte, după ce scrisese douăzeci de capodopere și una dintre seriile romanești cele mai ample din istorie”, p. 104-105.
Felul în care scria Balzac: „Uneori, se încrede doar în imaginația sa, și apropierea realului îl perturbă. Atunci se închide zi și noapte, trăiește ca un pustnic […] și unica sursă la care apelează este interioritatea sa. […] Alteori însă […] iese în stradă cu un carnet și un creion, se așază la un colț și spionează trecătorii până când vreunul îl stimulează. Îl urmărește, observându-l, notându-i trăsăturile, hainele, mersul; adesea, urmărirea durează ceasuri, și Balzac nu-și lasă prada până nu localizează casa unde locuiește, și îi desenează repede fațada în carnet. Acum se poate întoarce în camera lui de lucru și începe să scrie. Dacă, cu tot acest prim material, se simte încă nesigur, a doua zi se întoarce în căutarea personajului său, verifică și consolidează impresiile”, p. 105.
Balzac avea idei politice conservatoare, susținea nobilimea și absolutismul monarhic, „cu argumente absurde”, p. 106.
Llosa se declară împotriva universităților care pretind că formează scriitori, p. 106. Sunt de acord cu el. Însă crede, tot aici, că „vocația literară depinde nu de muze, nici de Duhul Sfânt, ci de voință” și îl consideră reprezentativ pe Balzac în acest sens. În primul rând, cred că Balzac ar fi primul care l-ar contrazice. În al doilea rând, voința singură nu ajunge prea departe dacă nu ajută harul. Și dacă îl dă exemplu pe Balzac, acesta a eșuat cu poezia și teatrul, în ciuda voinței sale, așa cum a remarcat Llosa însuși. Când omul nu e înzestrat de Dumnezeu pentru ceva, voința singură a lui poate ajunge la anumite rezultate, uneori chiar remarcabile (și asta tot pentru că Dumnezeu îi vede eforturile), dar nu la performanțe uluitoare.